Unul dintre cele mai sănătoase episoade pentru societatea şi pentru politica românească ar fi ca PDL să aibă parte de aceeaşi traiectorie ca PNŢCD. Să piardă pe mâna sa totul: acces la Cotroceni, la ministere, fotoliile de deputaţi, fotoliile de senatori, speranţa că partidul se va relansa în imediat. Dar şi mai sănătos ar fi ca asta să nu se întâmple ca urmare a restructurării cheltuielilor bugetare la care a fost obligat să se înhame Guvernul susţinut de partid şi de care este extremă nevoie. Şi nici măcar pentru pana de viziune a premierului şi a miniştrilor săi democrat-liberali, angajaţi fără direcţie în efortul de a relansa economia naţională. Îmi este oricum greu să cred că o formulă salvatoare stă ca un as în mâneca opoziţiei. În schimb, PDL merită să se frângă la fel ca PNŢCD pentru hărnicia cu care a răsturnat singur ceea ce a promis electoratului ca alternativă la opera magna scrisă cu litere penale de PSD şi regimul Adrian Năstase: susţinerea luptei anticorupţie şi asanarea clasei politice, începând chiar din propria curte.
Dacă electoratul ar sancţiona puternic tocmai aceste două eşecuri ale PDL, mai avem speranţe. Ar fi un semn nemaipomenit că lehamitea şi lamentările votanţilor se metamorfozează in corpore în luări raţionale de poziţie la alegeri, sub forma unui decisiv vot de blam. Oricum, cu mici excepţii, ceea ce au promovat democrat-liberalii după ce i-au învins pe Năstase, Hrebenciuc, Mitrea şi Iliescu nu diferă prea mult de momentul zero de la care au plecat în decembrie 2004. PDL a demonstrat în ultimii cinci ani că nu este greu să promiţi debranşarea politicienilor de la afacerile cu statul, iar odată ajuns la putere – să perfecţionezi, de fapt, această artă românească. PDL ne-a mai arătat în ultimii cinci ani că nu este din cale afară de greu să promiţi depolitizarea instituţiilor de stat, dar, în schimb, să o legiferezi cu proxima ocazie. Tot PDL ne-a luminat că nu este imposibil să promiţi oameni noi şi expertiză în posturile-cheie, iar apoi să promovezi beizadeaua şi cucoana de alcov, doar pentru că interesele meschine o cer imperativ. Ei bine, acest PDL merită soarta PNŢCD pentru tarele pe care le-a potenţat. Merită încă mai mult o astfel de soartă pentru că liderii săi şi-au propus să continue pe acelaşi ton.
Se vede asta din îndârjirea cu care democrat-liberalii, în majoritatea lor, resping în continuare proiectul Monicăi Macovei, de modificare a statutului PDL cu introducerea unor prevederi clare privind integritatea membrilor (de la excluderea celor care intră în vizorul justiţiei la separarea afacerilor cu statul de politică). Într-un interviu acordat recent în Evenimentul Zilei, fostul ministru al Justiţiei anunţa că va relua această temă în partid, sperând că va fi totuşi convingătoare. Iată citatul: „Mie mi se pare că în lunile care au trecut ar fi fost cazul să se schimbe nişte lucruri. În Comisia de statut, în care a fost şi premierul Emil Boc, în final, repet, nu m-a susţinut nimeni pentru acele modificări cu miez”. Ei bine, care este cu adevărat starea de spirit în PDL acum, după cele câteva luni invocate de Macovei? E simplu: nimic nou. Pentru a fi sigure că selecţia cadrelor şi afacerile pe sub tejghea nu sunt electrocutate de vreo pretenţie absurdă la integritate, figurile iconice ale PDL de azi i-au răspuns Monicăi Macovei în doar 24 de ore. Radu Berceanu, ironic: „Dacă ar fi numai Monici Macovei, partidul ăsta n-ar mai avea nici o legătură cu nimic”. Ioan Oltean, ironic: „Transmiteţi-i salutări din partea mea Monicăi Macovei”. Roberta Anastase, ironic: „Să pună propunerile pe hârtie şi vedem. (…) Dar mi-e greu să estimez susţinerea”. Aşadar, ce ar pierde lumea dacă aceşti oameni şi acest partid nu ar mai intra în Parlament data viitoare?
