Cât de stupidă trebuie să li se fi părut oficialilor de la Bruxelles disputa dâmboviţeană dintre premier şi preşedinte, în legătură cu reprezentarea României la summitul de miercuri, în condiţiile în care purtătorul de cuvânt al Consiliului European a ajuns să explice, ca la proşti, că există doar un scaun rezervat României în sala de şedinţe, deci, clar, unul dintre cei doi trebuie să stea acasă!
De câteva zile, viaţa politică s-a redus la un război de cartier între liderii USL şi Traian Băsescu pe tema reprezentării externe a României. Astfel, de la Summitul NATO care a avut loc la Chicago s-a reţinut mai degrabă faptul că preşedintele a vrut să-l umilească pe Andrei Marga, mergând să facă o şedinţă foto cu nişte copii din public în loc să-i asculte discursul, decât hotărârea statelor aliate referitoare la scutul antirachetă din Europa, spre exemplu. Acum în lumea politică din România se vorbeşte mai mult despre cine are dreptul să meargă la întâlnirea Consiliului European de la Bruxelles decât despre criza economică, zona euro şi cum se vor resimţi problemele Greciei la noi în ţară.
În aceste condiţii nu poţi să nu te întrebi: pe cine totuşi interesează acest conflict de la vârful statului român? De ce se teme Ponta să-l lase pe Băsescu la întâlnirea de la Bruxelles? De ce nu renunţă atunci preşedintele, dacă tot vrea să arate că are mai multă minte decât „imaturul” Ponta?
În esenţă, USL nu vrea altceva decât să-l provoace pe Băsescu să intre într-un conflict care să se soldeze cu o suspendare.
Pentru că, deocamdată, preşedintele nu pare dispus că aibă o reacţie violentă, care să constituie un motiv puternic de suspendare din funcţie, atât Ponta cât şi oamenii lui coboară nivelul jignirilor din ce în ce mai jos, până când duşmanul se va simţi atât de umilit încât să muşte momeala. Ultima mostră de insultă la adresa preşedintelui este chiar declaraţia cu conotaţii sexuale a lui Ilie Sârbu de marţi de la RFI: „Nu vom sta în poziţia ghiocelului în faţa preşedintelui!”
Războiul dintre cele două părţi se poartă de altfel cu dipomaţia şi mijloacele disputelor de cartier dintre copii: golanul blocului îşi provoacă victima, umilind-o, înjurând-o, sperând că aceasta va sări prima la bătaie. Astfel, va avea o justificare pentru bătaia pe care i-o va administra, atât în faţa restului găştii dar mai ales în faţa oamenilor mari care vor încerca să aplaneze conflictul: „El a dat primul, eu ce era să fac?”
USL are nevoie de un motiv puternic pentru a-l suspenda pe Băsescu atât în faţa electoralului dar şi a partenerilor externi. La rândul său, preşedintele nu pare că vrea să dea curs acum provocărilor venite din partea USL, dar nici că ar fi dispus să bată în retragere. Va avea cu siguranţă o reacţie, probabil folosind aceleaşi mijloace ca şi adversarii săi. Rămâne de văzut.
Ce ar trebui să reţinem însă, dincolo de miza politică a acestui conflict?
În primul rând că, privită din exterior, problema dintre Victor Ponta şi Traian Băsescu este neserioasă. Reacţia purtătorului de cuvânt al Consiliului European dovedeşte exact acest lucru.
În al doilea rând, vremurile pe care le trăim nu prea mai lasă loc unor astfel de frecuşuri politice la un nivel atât de înalt. Partenerii externi ai României ar trebui să ştie exact, în orice moment, cu cine trebuie să trateze o problemă. Constituţia l-ar indica, în principal, pe preşedinte cu atribuţii de politică externă. De asemenea, nu ar fi însă nici rupere de nori dacă premierul, care reprezintă noua configuraţie politică din România, ar merge la discuţiile care privesc guvernele din UE. Până la urmă nu în numele persoanei care participă la aceste întâlniri stă viitorul României.
Episodul de astăzi dintre Ponta şi Băsescu s-a repetat în urmă cu patru ani într-un alt context politic. În 2008, Traian Băsescu şi premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, aflaţi şi ei în conflict, îşi duceau războaiele după ei oriunde mergeau, fie că este vorba de Bruxelles, fie de Craiova. Amintirea acelor conflicte este proaspătă, dar foarte puţini dintre noi au reţinut un alt „amănunt” interesant din acele vremuri. În 2008, un mare investitor care vroia să deschidă o fabrică în România s-a răzgândit subit şi s-a stabilit până la urmă în Ungaria. Cu tot cu cele 1,2 miliarde de euro pe care vroia să le aducă în România.
.
