Deocamdată, circulă doar ca un zvon, dar după cum arată lucrurile există şanse maxime ca el să se materializeze: Agenţii internaţionale, cu şefi numiţi la nivelul UE, se vor ocupa de privatizarea activelor greceşti şi chiar de colectarea taxelor.
Acestea sunt condiţiile impuse de marii creditori, în principal de Germania, pentru suplimentarea finanţării, după ce Grecia nu s-a ţinut de reformele promise şi nu dă semne că se va mai putea împrumuta vreodată de pe piaţă. Iar Grecia nu prea are opţiuni, pentru că în continuare cheltuielile depăşesc cu un sfert veniturile. Ieşirea din zona euro n-ar face decât să mărească povara datoriei iar o eventuală încetare de plăţi ar face imposibilă finanţarea deficitului viitor.
În acest timp, Uniunea Europeană s-a izolat de o eventuală contagiune, astfel că îşi permite să negocieze dur. Totuşi, nu o face, ba chiar se arată de acord cu o reducere a TVA de la 23 la 20%. Pe termen scurt, această concesie adoarme simţurile opoziţiei şi face administrarea specială mai uşor de acceptat. Pe termen lung, aşează problema în albia sa firească: nu ajută la nimic să sufoci economia prin taxe, ceea ce contează este ca resursele să nu fie irosite de populism demagogic şi de corupţie.
Pentru problema populismului demagogic, soluţia este preluarea atribuţiilor referitoare la privatizare, după ce politicienii greci au demonstrat că nu au curajul de-a se ţine de vreun program.
Pentru problema corupţiei, soluţia este preluarea atribuţiilor de colectare a taxelor, pentru că este singura metodă de-a reteza rădăcinile unei corupţii instituţionalizate mai veche decât însuşi Fiscul.
Care sunt diferenţele dintre Grecia şi România? Puţine!
Corupţia de la Fisc este cel puţin la fel de mare în România. Ţinerea companiilor sub controlul statului cu scopul real de-a le transforma în sursă de bani pentru clientela politică este un obicei la fel de răspândit în România. Avem ca avantaj un nivel mai redus al datoriei publice iar ca dezavantaj o populaţie mult mai dispusă să accepte orice i se impune. Însă cu timpul avantajul dispare.
Deja, finanţatorii României – FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială – au sugerat în termeni destul de tranşanţi soluţii de aceeaşi natură pentru conducerea companiilor de stat: manageri “chiar şi străini”.
O situaţie similară avem în cazul protecţiei frontierelor, necesară pentru intrarea în Spaţiul Schengen. Abia luna trecută, Franţa – un fost “creditor” politic al României – a condiţionat aderarea de aducerea de poliţişti de frontieră francezi şi germani la graniţa de Est.
Faptul că scopul final şi oficial al Uniunii Europene este unificara politică a continentului nu e un secret, aşa cum nici opoziţia curentelor naţionale nu este o forţă ignorată. Pînă acum, aceasta din urmă era dublată în “Europa Veche” de conduita relativ responsabilă a guvernărilor naţionale.
Însă extinderea în Balcani, deschide pentru Europa o teribilă problemă dar şi o uriaşă provocare: Ţările care demonstrează că nu se pot guverna singure au nevoie de o administrare competentă ca de aer şi nici nu-şi permit să pretindă altceva. E furtuna perfectă: programul pilot al adevăratei integrări europene poate începe!
