În lipsa unei noi Pieţe a Universităţii, adică a unui răspuns civic ferm, singura speranţă de a scoate România de sub dominaţia oligarhiei care a răpit statul român în „marţea neagră” vine din partea Uniunii Europene şi Statelor Unite. Răspunsul trebuie să fie unul care să îi facă pe români responsabili pentru ţara lor.
În Ucraina, preşedintele Ianukovici a cerut Comisiei Europene 20 de miliarde de euro pentru a semna Acordurile de Asociere şi Liber Schimb cu UE. Ucraina este condusă de o grupare oligarhică criminală supranumită „Familia”, care controlează politic şi economic această ţară nefericită şi care este complet imună în faţa legii penale, dar deţine „monopolul asupra violenţei”, cum sună definiţia lui Weber. Ceea ce înseamnă că statul ucrainean este ţinut ostatic de această grupare criminală. Ucraina nu este decât un teritoriu locuit de o populaţie iar „statul” ucrainean nu este decât un instrument lucrativ în slujba unei oligarhii. Solicitarea adresată Comisiei nu face altceva decât să funcţioneze în logica luării de ostatici. Cele 20 de miliarde de euro sunt răscumpărarea pe care Familia care controlează Ucraina o cere Europei în schimbul eliberării ostaticilor, în cazul de faţă, o ţară întreagă. Problema, ca în cazul oricărei luări de ostatici, este că nu există nici o garanţie că răpitorii vor elibera ostaticii vii şi nevătămaţi sau că nu se vor răzgândi, o dată precedentul creat şi nu vor cere mai mult doar ca să-i ţină în viaţă. Din acest motiv, Uniunea Europeană a respins cererea Familiei replicând că nu este vorba de o „licitaţie” pentru Ucraina, menţinând în acest fel pretenţia că Ucraina este un stat viabil şi respingând statu quo-ul mafiot.
Cum răspunzi însă unei situaţii în care un stat slab, dar viabil, cum este România se confruntă cu o criză de luare de ostatici? Pentru că asta s-a întâmplat în „marţea neagră”. Statul român a fost luat fost luat ostatic printr-o lovitură de forţă dată prin intermediul majorităţii parlamentare de o grupare criminală sau de o alianţă de grupări criminale ale cărei scopuri sunt în primul rând lucrative (jaf, extorcare) care s-a pus la adăpost de legea penală mai întâi prin crearea unui statut privilegiat pentru membrii proprii şi apoi prin dezincriminarea faptelor criminale care le satisfac scopurile. Lovitura a fost fulgerătoare (blitzkrieg), coordonată şi premeditată pentru că a lovit exact acolo unde trebuia: Modificările la Codul Penal, urmate de amnistia şi graţierea membrilor „Familiei” (sau familiilor) condamnaţi în vechea ordine, intimidarea vocilor critice prin reintroducerea infracţiunilor de calomnie şi insultă. Preluarea rând pe rând a instituţiilor independente, începută cu Avocatul Poporului (un servitor al Mafiei) va continua cu Curtea Constituţională, cu numirea lui Bolcaş (l-aţi auzit pe Ponta: Bolcaş este „un jurist impecabil cu coloană vertebrală” în vreme ce Daniel Morar este „executant politic”) şi se va definitiva cu noua Constituţie. Ceea ce a început în „marţea neagră” de pe 3 iulie 2012 şi a continuat în „marţea neagră” de pe 10 decembrie va fi definitivat anul viitor.
(Re)instaurarea unei oligarhii privilegiate imună faţă de legea penală ca în anii ’90, anulează principiul egalităţii în faţa legii şi anulează din acest punct de vedere statul de drept înţeles ca domnie a legii. Din acest punct de vedere, nu poate fi mai limpede că am asistat la o lovitură de stat. Statul, înţeles ca mulţimea instituţiilor reprezentative şi administrative, a fost subjugat unei oligarhii criminale care va dispune de puterile sale în mod discreţionar şi arbitrar. Vor exista reguli pentru ostatici dar nu pentru răpitori. De marţi, România nemaifiind un stat de drept, trebuie înţeleasă ca un teritoriu locuit de o populaţie aflată la discreţia şi la mila grupării mafiote care şi-a însuşit prin forţă „monopolul violenţei”. România a intrat în Uniunea Europeană ca stat de drept cu asteriscul numit Mecanismul de Cooperare şi Verificare dar, în esenţă, ca stat de drept, care respecta criteriile politice de la Copenhaga. Acum, o dată statul de drept anulat şi România „ucrainizată” de facto, Uniunea Europeană şi aliaţii americani, în calitate de parteneri privilegiaţi, pot şi trebuie să încerce să scoată statul din mâinile oligarhiei. Este o datorie care depăşeşte alianţele şi tratatele, este o datorie civilizaţională, pentru că România este în pragul barbariei.
Cum se poate face însă acest lucru? Este clar în acest moment că lista de cerinţe transmisă de preşedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso lui Victor Ponta în august 2012 nu a fost respectată de Bucureşti în pofida angajamentelor asumate, că bunacredinţă a lui Victor Ponta şi a guvernării USL nu mai pot fi prezumate şi că se impun instrumente noi de constrângere, care să forţeze oligarhia să revină în cadrele statului de drept sau să depună armele. Presiunile, declaraţiile de susţinere faţă de statul de drept şi vizitele ambasadorilor la parlament sunt binevenite, dar sunt insuficiente. În acest sens, trebuie salutată iniţiativa ONG-urilor (Freedom House România, Expert Forum, Institutul pentru Politici Publice, Centrul pentru Jurnalism Independent, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timişoara, Centrul Român de Politici Europene) care, într-o scrisoare adresată Comisiei Europene cer stabilirea „de urgenţă a unui mecanism excepţional de reevaluare a respectării de către România a criteriilor de la Copenhaga, precum şi a tuturor celorlalte angajamente luate în calitate de stat membru UE, şi aplicarea de penalităţi credibile în cazul neîndeplinirii obligaţiilor. Printre opţiuni există şi suspendarea dreptului de vot în Consiliu şi/sau accesul la fondurile europene.”
Acest mecanism excepţional de evaluare este absolut necesar pentru a salva România de statul mafiot. În ceea ce priveşte măsurile, credem însă că suspendarea dreptului de vot în Consiliu este o procedură atât de complicată încât este aproape fără speranţă de a fi adoptată şi de a produce efecte. În schimb, suspendarea fondurilor europene poate fi decisă mai uşor sub aspect procedural. În fond, este împotriva principiilor europene să aloci fonduri unei ţări unde ştii că de banii contribuabililor europeni va beneficia o oligarhie coruptă, nu cetăţenii, care vor deveni din ce în ce în ce mai dependenţi de statul mafiot. Pe de altă parte, mai există şi alte măsuri care pot fi luate în considerare: Suspendarea, pe perioadă limitată, a liberei circulaţii a forţei de muncă, cerută de guvernul britanic şi agreată şi în alte părţi este una dintre ele şi, dacă Bucureştiul nu se supune criteriilor de la Copenhaga, ar trebui luată în discuţie şi o suspendare temporară a liberei circulaţii a persoanelor, adică reintroducerea pe o perioadă limitată a vizelor de călătorie.
Ni se va riposta că suntem anti-români şi că „poporul” nu trebuie să plătească pentru greşelile guvernanţilor. Credem că „poporul” a înţeles pe dos integrarea europeană: Dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a forţei de muncă, a mărfurilor precum şi fondurile europene generoase au avut din start scopul de a stimula construcţia unui stat viabil din punctul de vedere al domniei legii şi democraţiei şi a unei economii prospere în România. Românii urmau să fie ajutaţi să îşi facă la ei acasă „o ţară ca afară”, nu să dea bir cu fugiţii. Nu negăm aspiraţia spre o viaţă mai bună în altă parte a celor care au ales să emigreze, nici dreptul acestora de a o face, dar Uniunea Europeană şi drepturile ei nu ar trebui gândite ca un spaţiu în care dacă n-ai chef să îţi asumi ceva la tine acasă, atunci te duci să faci turism social în Germania sau Marea Britanie. E timpul ca românii să înţeleagă că drepturile oferite de Europa nu sunt înnăscute, ele trebuie câştigate şi că nu pot fi câştigate decât acasă. Libertăţile nu pot veni gratis pentru că altfel nu mai sunt apreciate şi e timpul ca şi Uniunea Europeană să înveţe această lecţie. Iar România este cel mai bun loc din care să se înceapă pentru că este un exemplu de ţară pe care cetăţenii o abandoneză fărădelegii pentru că există alternativa europeană. Dar dacă nu ar avea alternativă? Românii trebuie să reînveţe că dacă vor să beneficieze de libertăţi europene, trebuie să îşi asume responsabilităţi civice, aici acasă. Ceea ce ne aduce la Piaţa Universităţii.
P.S. Până la proba contrarie, aşa-zisa ”reevaluare” a modificărilor aduse Codului Penal de către Crin Antonescu nu trebuie luată decât ca o dispută între clanurile mafiote. Scuzele sale că a primit informaţii incomplete sunt, ca să folosim un termen care îi este atât de drag, ridicole.
