O parte semnificativă a tinerilor români au șanse reduse de a se integra, educațional și profesional, în societatea în care trăiesc. Societatea, la rândul ei, are posibilități extrem de reduse de a-i susține, nu doar acum, ci și peste decenii, când vârsta înaintată îi va condamna pe tinerii neintegrați de azi să depindă și mai mult de cei din jur. În timpul ăsta, motoarele care pot începe încă de azi să îndrepte, cât de modest, situația se țin în două pistoane ruginite, crăpate din milimetru în milimetru.
România ocupă un loc fruntaș în clasamentul negru al tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani care nici nu învață, nici nu lucrează.
Lucrurile stau prost și dacă extindem grupa de vârstă, respectiv 15-24 de ani.
Sărim peste media UE cu un spor de care nici muncitorii japonezi nu sunt în stare, după cum elocvent o ilustrează, dacă mai era cazul, un recent raport al Comisiei Europene, intitulat Evoluțiile Sociale și ale Ocupării Forței de Muncă (Sursa: Hotnews.ro).
Sigur, nu ne-am instalat chiar pe locul întâi al aceastei rușinoase și canceroase cozi, însă, chiar dacă în fața noastră tronează alte câteva nefericite state, ar merita să reținem un lucru simplu: spre deosebire de mulți, deținem și marele dezavantaj al uzurii.
România post-ceaușistă, căci ea trebuie ne să fie reperul, are deja în spate 25 de ani de condiție precară a tânărului, sistemul național de educație și piața forței de muncă numărându-se printre mediile cele mai puțin prietenoase.
Asta e, de atât au fost în stare pompos numitele „strategii naționale”!
Prin urmare, faptul că situația stă atât de prost la nivelul lui 2014-2015 ar putea rămâne ultimă grijă a clasei politice, a noastră a tuturor.
Ar fi însemnat că ne confruntăm cu un accident, cu o realitate atipică și, implicit, cu consecințe negative cu rază limitată de acțiune în timp.
Dar nu, nu putem vorbi de un accident, ci de o cursivitate, căci tinerii fără perspectivă de acum sunt doar o prelungire, ei se adaugă unor generații și generații de tineri care i-au precedat și care s-au confruntat cu aceeași problemă.
Luați împreună, sunt mulți, foarte mulți, o bombă cu ceas grăbit.
În 2013, românii loviți de riscul sărăciei și al excluziunii sociale treceau de 40%, în interiorul UE depășindu-ne numai bulgarii, care mai au puțin și ating 50%.
Tot adjuncții bulgarilor suntem, potrivit aceluiași raport al Comisiei Europene, și la capitolul lipsuri materiale severe (28 de procente, deci aproae unul din trei), iar cine nu vede o legătură strânsă între condiția pătată, trecută și prezentă, a populației tinere, respectiv precaritatea în care se scaldă populația generală înseamnă că nu a înțeles nimic nici măcar din viața sa de zi cu zi.
De ce am ținut să fac această introducere presărată cu cifre seci, dar care prevestesc un viitor cu infinite scenarii sumbre de imaginat?
Foarte simplu: pentru că la vârful sistemului românesc de educație continuă să facă jocurile doi demnitari profund nocivi din perspectiva mult așteptatei resetări a angrenajului – un plagiator, astăzi mai disperat ca oricând să dea foc la ceea ce e în jur pentru a supraviețui politic și penal, respectiv un avocat senin al plagiatorului cu pricina, oportunist și, era de așteptat, lipsit total de viziune.
Altfel spus, premierul Victor Ponta și ministrul de resort, Sorin Câmpeanu, doi Nimeni de bățul cărora atârnă, însă, nu numai soarta unor tineri cărora orizontul li se îngustează văzând cu ochii, ci o întreagă societate, care va deconta grosul facturii azi, ca și peste 10, 20 ori chiar 30 de ani.
Își poate cineva imagina că, dacă ai ajuns deja la vârsta de 18-20 de ani într-o asemenea fundătură – din punct de vedere intelectual și al aptitudinilor sau calificării – mai subzistă șanse reale ca lucrurile să stea tocmai invers la vârsta de 30, 40 sau 50 de ani?
Din contră, partea activă a populației, tot mai restrânsă ca număr și putere, va trebui să ducă în cârcă o povară tot mai grea, pe deasupra și tot mai tânără, iar asta pe lângă faptul că tinerilor îmbătrâniți devreme li se vor adăuga și cei ce vor ieși în mod natural din activitate, în ritmul dictat de lucrarea timpului.
Or, având pe masă această proiecție, e clar că ține de anormal să continuăm a mai pierde, fie și o singură zi, din timpul în care am putea, de fapt, începe să rescriem cu 180 de grade cursul.
Este, însă, realist să te aștepți ca o minune să se întâmple câtă vreme la cârma educației naționale stau un Ponta și un Câmpeanu care nu contenesc să mutileze Legea Educației, ambii făcând asta doar pentru a salva un Nimeni care a plagiat sau pentru a servi interese obscure din industria subterană a diplomelor?
Ordonanța de Urgență pe care Ponta și-a făcut-o cadou între Crăciun și Revelion, când vigilența societății românești coboară chiar mai jos decât este ea în mod obișnuit, a adus modificări perverse nu numai legislației în materie de plagiat, ci și, de pildă, în ceea ce privește organizarea învățământului dual.
Altfel spus, a alterat chiar și acea ramură care, dacă ar fi rămas neatinsă, ar fi fost în măsură să constituie una din premisele care, în câțiva ani, să îmbunătățească tocmai șansele de integrare educațională și pe piața muncii a categoriilor de vârstă reliefate ca vulnerabile și în raportul Comsiei Europene de care am pomenit la început.
Tovarășul Câmpeanu, efemer ministru al Educației, nu a avut scrupule în a semna deformările cu pricina, după cum l-a lăsat rece și faptul că pixu-i de vătaf va mâzgăli inclusiv sistemul de evaluare a universităților, iar asta în condițiile în care, e binecunoscut, superficialitatea și configurarea tip gașcă a învățământului superior românesc făcuseră până acum un rău aproape iremediabil economiei și țesutului social din țara asta.
Pentru că, da, atunci, între Crăciun și Revelion, când pixul tovarășului Câmpeanu a încercat să pună plagiatul tovarășului Ponta în culori ceva mai calde, același pix a tras și o linie dizgrațioasă peste capitolele „învățământ dual” și „Consiliul Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior”.
Nu este aici locul pentru a intra în detalii suplimentare, "România liberă" acoperind deja subiectul în săptămânile care s-au scurs, însă ceea ce trebuie subliniat și reținut e faptul că nu te poți aștepta la o Românie a lucrului bine făcut, în Educație de pildă, atâta timp cât primii doi inși, în ierarhia învățământului național, vădesc un profund dispreț față de statul de drept (Ordonanță de Urgență dată fără să fie urgență, deci cu sfidarea prevederilor legale, și cu dedicație pentru un om, respectiv câteva grupuri de interese), ca și față de interesele cotidiene și de termen lung ale concetățenilor lor.
Când Ponta dictează, iar Câmpeanu execută, când Ponta are afaceri personale de reglat, iar ministrul său are ordine de executat și interese meschine de protejat, nu te poți aștepta ca nivelul academic să crească și nici ca tinerii români care nici nu studiază, nici nu lucrează să poată avea la un moment dat o șansă.
Iar asta, indiferent cât promiți că vei aloca Educației din PIB și, la fel de indiferent, câte pacte naționale și politice vei semna pentru, zice-se, a revitaliza o florărie care e clar că, date fiind condițiile reale, nu va putea livra comunității decât jerbe artificiale.
