Anul 2012 contează, din punct de vedere politic, nu doar pentru că este electoral, ci pentru că şi formaţunile din coaliţia la putere, şi cele din opoziţie au fost slăbite nejustificat de mult de criza economică şi de propriile obsesii, iar peste puţin timp vom avea şi poza.
Iată încă o dată că dispreţul cu care PDL, PSD, PNL şi UDMR tratează ideea unor reforme interne de anvergură se va răzbuna curând şi îi va pune pe liderii politici în faţa unor situaţii cu care e tot mai greu s-o scoţi la capăt.
Evident, de reformele cu pricina nu va mai putea fi vorba nici în 2012. Cu nici 12 luni înainte de momentul votului, voinţa de a demara aşa ceva se reduce natural la zero, mai dominantă ca niciodată devenind, în schimb, tentaţia de a ieşi cu orice preţ bine din alegeri.
Din această perspectivă, 2012 va fi un soi de proba turnesolului, modul în care partidele se vor replia pentru a se adapta realităţilor trădând de fapt restanţele şi erorile majore pe care oamenii politici le-au făcut cel puţin în ultimii patru ani.
PDL – în ciuda faptului că a rămas la guvernare de la începutul crizei economice, iar alegerile locale şi generale vin după ce coaliţia de guvernare pe care o conduce a purces la tăieri masive de salarii, pensii şi alte cheltuieli publice, partidul premierului Boc ar fi avut, chiar dacă sună paradoxal, o şansă nesperată de a poza într-o formaţiune conectată mai mult la interesul naţional decât la cel de grup.
Nici Emil Boc, nici ceilalţi lideri influenţi din partid nu au avut curajul (sau interesul) de a merge până la capăt, considerând că acolo unde faci în sfârşit un pas înainte e musai să mai faci cinci înapoi.
S-a simţit acest lucru în modul în care greii PDL au tratat iniţiativele Monicăi Macovei de a introduce standarde de integritate fără precedent în partid, în modul în care personaje sinistre precum deputatul Păsat au beneficiat de sprijinul colegilor sau în modul în care clientela politică a reuşit să-şi majoreze în continuare cifra de afaceri, adjudecându-şi contracte publice. Iar exemplele nu se opresc aici.
Una peste alta, PDL a optat deja pe sprijinul propriilor baroni, coroborat cu cel al unor mişcări gen UNPR-ul lui Gabriel Oprea şi altele din categoria gri, „Albă ca zăpada”, decât să câştige electorat pe terenul de joc, prin iniţiative şi suport deschis pentru lupta anticorupţie, debranşarea clientelei politice de la banul public şi scoaterea în faţă a unor figuri proaspete.
PSD – aici, principala problemă nu o mai constituie doar credibilitatea greu de conservat cât timp Ion Iliescu este preşedinte de onoare, iar baronii moşteniţi din era Năstase şi însuşi Adrian Năstase vorbesc în continuare în numele partidului şi nu doar că vorbesc, ci participă la luarea deciziilor.
I se adaugă faptul că busola formaţiunii a încăput pe mâinile unor personaje fără busolă, care au angajat PSD în acţiuni care au şanse tot mai mari să se dovedească nocive.
Alianţa pe un termen atât de lung cu PNL, debarcarea lui Mircea Geoană de la şefia Senatului, incredibila bâlbâială din discursul preşedintelui Victor Ponta cu privire la anticorupţie şi la modul în care partidul s-a raportat şi se va raporta la eventuale arestări şi condamnări a unor membri cu greutate fac din PSD un organism extrem de vulnerabil.
Că Ponta poate fi orice numai un lider de partid puternic nu, am aflat din modul în care eternul Dan Voiculescu şi-a impus obsesiile în USL, din sfiala cu care „cârlanul” Victor vorbeşte despre mentorul său Năstase, din gradul în care problemele penale ale acestuia din urmă îl pun adesea în încurcătură şi din cât de complexat se dovedeşte în relaţia cu Ion Iliescu.
Ba mai mult, anvergura lupilor tineri de care s-a înconjurat în ultima vreme, aşa, ca într-un soi derizoriu de „consiliu de coroană”, trădează lipsuri grave pentru un şef de partid.
Şi, la fel ca PNL, PSD mai are o problemă cu rădăcini şi practice, şi teoretice: de ce nu a reuşit să scoată maximum din anii de prezenţă a PDL la guvernare pe timp de criză?
Cum de a profitat atât de puţin de pe urma unor condiţii atât de prielnice pentru un partid de opoziţie?
PNL – printre liberali, poate cea mai mare pierdere o constituie dispariţia, sub conducerea lui Crin Antonescu, a unui bun de patrimoniu intern: dezbaterile interne şi diversitatea platformelor de gândire politică.
Poate sună pretenţios, mai ales pentru un partid din România, dar faţă de sensul primitiv pe care PDL şi PSD îl dau disciplinei de partid, PNL chiar avea cu ce să se mândrească. Antonescu, prin maniile lui, lipsa de profunzime şi dorinţa de mărire a redus totul la zero.
Apoi, a gajat partidul pe termen lung într-o relaţie contra firii cu PSD, din care liberalii au cu siguranţă cel mai mult de pierdut.
Dar relaţiile contra firii au fost trecute de Crin Antonescu în statutul informal al formaţiunii pe care o conduce.
Altfel nu se explică gestul sinucigaş de a mai face şi o alianţă cu PC şi perseverenţa cu care îl promovează pe Dan Voiculescu, „Felix” pentru securişti.
UDMR – Uniunea condusă de Kelemen Hunor se confruntă pentru prima dată cu o concurenţă masivă pe culoarul pe care s-a obişnuit să evolueze singură.
Ba mai mult, este la guvernare pe timp de criză, iar sprijinul de la Budapesta vine cu sincope, în condiţiile în care populistul Viktor Orban a identificat şi alte voci din aceeaşi gamă cu a lui în Transilvania, iar problemele economice ale Ungariei se acutizează pe zi ce trece. În plus, acum, obsesia guvernării acţionează şi ea ca un sabot de frână tras când maşinăria urcă dealul.
Acestea sunt câteva dintre liniile majore care vor influenţa, nu au cum să nu o facă, poziţionarea partidelor în anul electoral 2012.
Multe dintre deciziile luate până acum ajung la decont, iar proba alegerilor va demonstra cât de mult le-a dăunat tuturor impulsivitatea, inapetenţa pentru schimbarea lucrurilor pe fond, pragmatismul de cumetrie, incultura, imoralitatea şi, suma acestora, trădarea electoratului.
