Europa şi SUA se pregătesc pentru o nouă undă de şoc a crizei ca pentru o aterizare forţată, în timp ce România pare să cânte în continuare refrenul său schizoid: “această criză nu ne va atinge”. De ce trebuie să ne temem.
SUA au o datorie publică egală cu 100% din PIB. În România, nivelul datoriei publice este la doar 37%. Diferenţa pare uriaşă. În realitate, ea nu există. SUA plătesc o dobândă medie de 2%. România plăteşte aproape 6%. Asta înseamnă că ambele ţări au de plată annual un serviciu al dobânzilor de 2% din PIB. Altfel spus, la niveluri de îndatorare diferite povara este aceeaşi.
Totuşi, Congresul american este în plină dezbatere despre viitor. Dilema este nu dacă, ci cât să taie din cheltuieli. Iar miza este dacă să mărească sau nu taxele, de la un nivel oricum mult mai redus decât ân România.
Iar dezbaterea politică are repere tehnice clare. Dacă plafonul de îndatorare nu este ridicat, atunci Trezoreria se opreşte automat din a mai face împrumuturi, indiferent de consecinţe. Legea este mai presus de orice.
România şi-a permis să ignore venirea crizei, mărească CAS şi TVA, să fraudeze procedurile parlamentare sub presiunea termenelor FMI. Acum, suportă consecinţele. Situaţia finanţelor publice nu este cu nimic mai bună faţă de acum trei ani şi urmează încă un an electoral în care Puterea şi Opoziţia se vor încuraja reciproc la iresponsabilitate bugetară. Pe termen lung, dintre România şi SUA nu este greu de ghicit cine îşi va pune în ordine finanţele publice şi cine nu.
În Europa, salvarea Greciei a venit la pachet cu măsuri de neimaginat până de curând. Datoria este refinanţată din bani – practic – tipăriţi dar băncile private suportă şi ele o parte din pierdere. Salvarea unui stat iresponsabil fiscal e de natură să creeze un teribil sentiment de nedreptate printre cei care şi-au făcut temele, însă UE vrea să contracareze cu un pachet fiscal şoc: ţinta de 3% a deficitului bugetar stabilită prin Tratatul de la Maastricht se va transforma într-o ţintă zero până în 2014. Vizate sunt toate statele zonei euro cu excepţia celor aflate în programe de ajutor financiar – deocamdată Grecia, Irlanda şi Portugalia.
Practic, guvernele s-au resemnat că nu vor mai putea consuma mai mult decât reuşesc să încaseze. O parte au demonstrat şi până acum responsabilitate fiscală, însă au ajuns să înveţe lecţia că asta nu-i de ajuns. Irlanda, de exemplu, a avut ani la rând de excedente bugetare sau deficite foarte mici şi şi-a redus datoria publică de la 100% la 20% din PIB. Au fost de ajuns doar trei ani pentru ca datoria să escaladeze din nou la 100%, din cauza complicităţii neortodoxe dintre clasa politică şi sistemul bancar. Morala este că nimeni nu poate sta liniştit. Iar datoria publică a României pare mică doar pentru că economia a crescut suficient de rapid pentru a masca deficitele structurale masive. Fără această creştere pe viitor, exemplul irlandez nu este departe. Fiecare ţară a avut vulnerabilită’ile ei – la greci au fost cheltuielile militare, la portughezi bula imobiliară. În cazul României, vulnerabilitatea nu este în zona de cheltuieli, ci un eventual derapaj la nivelul încasărilor fiscale.
Un Fisc incompetent, pus mai degrabă pe hărţuirea contribuabililor cinstiţi decât pe prinderea evazioniştilor, sentimentul generalizat de frustrare faţă de nedreptatea şi risipa bugetară şi virtualizarea tranzacţiilor financiare şi a raporturilor juridice – toate alcătuiesc un cocktail în stare să dinamiteze tot ce şi-a închipuit vreodată statul despre colectări. Iar într-o Europă în care disciplina fiscală devine cuvântul de ordine, asta înseamnă tăieri imediate şi masive de cheltuieli.
Marele dezavantaj al Tratatului de la Maastricht a fost lipsa mecanismelor de sancţionare a ţărilor “delincvente”. Însă cel mai important catalizator al crizei datoriilor suverane a fost disponibilitatea băncilor de-a împrumuta statele la nesfârşit, având convingerea că ele sunt cei mai buni clienţi. Cazul Greciei le-a demonstrat contrariul – până şi o datorie guvernamentală poate fi restructurată, iar clienţii buni platnici sunt greu de găsit.
Şi vor fi preferaţi întotdeauna cei care şi-au făcut ordine în Trezorerie – SUA sau zona euro – nu cei care încă mai speră că nimic rău nu li se poate întâmpla, chiar şi după ce propria istorie recentă le-a demonstrat altceva.
