Ni se spune pe mai multe voci că ce a fost mai greu e în spatele nostru sau că e „istorie” având în vedere cei trei ani de creştere economică pe care îi va bifa România. Unde suntem în al treilea an de creştere a PIB-ului faţă de nivelul dinaintea crizei? Dacă ne uităm la salariul mediu net pe economie (1.606 lei în iunie 2013 faţă de 1.273 în iunie 2008) avem o creştere de 26% în ultimii 5 ani. Având în vedere că inflaţia a fost în aceeaşi perioadă de 28% ar rezulta că puterea de cumpărare a salariaţilor a revenit aproape de nivelul din 2008, ultimul an cu creştere economică dinaintea crizei. Să ne bucurăm?
Nu chiar. Dacă ne raportăm la PIB, de la 503,9 miliarde lei în 2008, a urcat la 578,4 miliarde lei în 2012. Un plus de 15% care nu acoperă însă inflaţia, deci suntem sub nivelul dinaintea crizei. De ce au recuperat salariile şi n-a recuperat PIB-ul? Poate şi pentru că ponderea consumului în PIB este covârşitoare (78%) iar numărul de salariaţi a scăzut considerabil faţă de 2008 chiar dacă salariile au recuperat (erau 4,8 milioane salariaţi în companiile cu mai mult de 4 angajaţi în octombrie 2008, faţă de 4,3 milioane în prezent, lipsesc deci 500.000 locuri de muncă). Cum nu consumă doar familiile salariaţilor ci şi cele ale şomerilor, suntem cu PIB-ul real sub ştacheta ridicată în 2008.
Nu va gândiţi că România reprezintă un caz izolat. Gradul de ocupare (procent salariaţi „civili” în total populaţie) în SUA a scăzut de la 63% la 58% în acceaşi perioadă deşi PIB-ul nu picase la fel de dramatic în 2009 ca în România iar bursele lor sunt la maxime istorice acum în timp ce indicii BVB se scaldă la nivele de 25-50% raportat la maximele din 2007. Şi Europa o duce prost la capitolul forţă de muncă (şomajul este la 12%) deşi tocmai am aflat că euro-zona a ieşit din recesiune (o veste bună pentru cancelarul Merkel care aşteaptă alegerile din septembrie); datele din Spania, Grecia, Portugalia privind forţa de muncă sunt însă catastrofale, cum tot auzim la ştiri.
Pentru cine au lucrat atunci ieşirea formală din recesiune mai peste tot în lume şi exuberanţa burselor? Având în vedere dinamica modestă a forţei de muncă, s-ar zice că pentru acţionarii marilor companii. Când cotaţiile s-au prăbuşit în 2008-2009, presiunea a fost imensă pentru revenire, pentru oferirea măcar de dividende în compensaţie. A urmat un apoi un val apocaliptic de ajustări, reduceri de scheme de personal, tăieri de cheltuieli care au dus la îngroparea micilor firme furnizoare şi supraîncărcarea angajaţilor „salvaţi”. S-a făcut tot ce se putea face pentru ca profiturile să crească cât mai grabnic (la bursă preţurile acţiunilor reprezintă un multiplu al profitului raportat).Maximele istorice pe care le bat bursele din SUA (nici Germania n-o duce prost) nu sunt doar un efect al injecţiilor Fed ci şi unul al eficienţei căutate cu orice preţ de manageri, tăierea schemelor de personal reflectându-se în slăbiciunea pieţei muncii din acest moment.
N-am insistat prea mult pe „şomaj” ci am preferat să vorbesc despre numărul de angajaţi pentru că şomajul este mai peste tot un indicator mincinos. Eşti şomer doar dacă cauţi „activ” un loc de muncă dar dacă nimeni nu mai vine la oficiul forţelor de muncă pentru a-şi ştampila carnetul şi nimeni nu mai e concediat timp de câteva luni, şomajul ajunge la zero fără ca numărul de angajaţi din economie să crească. Nu e de mirare că unele bănci centrale au început să ţintească şomajul în locul inflaţiei: după spargerea unei bule a creditului e mai greu să ai inflaţie însă după primul vârf al crizei şi vălul de concedieri ce i-a urmat şomajul scade în mod natural (după lungi şi fără de succes căutări a unui job îţi pierzi statutul de şomer). Nimeni nu se încumeta să ţintească însă numărul de angajaţi din economie, e mai greu să-i creşti doar cu politici monetare.
Cum pot fi convinse companiile să angajeze din nou pentru ca numărul de salariaţi să se apropie de nivelul dinaintea crizei? Cu dobânzile la minime istorice pentru euro şi dolar, e destul de greu-când şti că scumpirea creditului este inevitabilă, vei ţine cu dinţii de punga companiei mai departe (iar dacă urcă dobânzile la valută nu va imaginaţi că împrumuturile în lei nu se vor scumpi). O soluţie ingenioasă, tipic românească, ar fi să inventezi rapid categorii profesionale noi: din pământ din iarbă verde au răsărit experţii care dau certificatele de eficientă energetică, avem experţi guvernamentali care număra fisurile din diguri, etc.
O soluţie mai serioasă ar fi să penalizezi obsesia pentru profit a acţionarilor. Mie îmi sună bine de pildă o taxa pe profitul sau cifra de afaceri a companiilor care concediază angajaţii în anul în care obţin rezultate mai bune decât în precedentul exerciţiu (ideea mi-a dat-o Petrom care a mai concediat recent 9% din angajaţi deşi a raportat în semestrul întâi un profit net cu 18% peste cel obţinut în perioada similară din 2012) dublată de stimulente pentru companiile care fac angajări noi.
La fel de bine ar fi să încurajezi apariţia locurilor de muncă part-time inclusiv în sectorul bugetar şi favorizarea mamelor cu copii în îngrijire, a persoanelor cu handicap, proaspeţilor absolvenţi (persoanelor care îşi găsesc de regulă un loc de muncă mai greu) la ocuparea lor.Să luăm în calcul şi scăderea fiscalităţii muncii pentru angajaţi şi majorarea taxelor pentru proprietăţile multiple şi proprietăţile imobiliare de lux (poate şi un impozit pe cifră de afaceri a offshorurilor?) pentru a compensa găurile apărute în buget. Mă rog, soluţii s-ar mai găsi, dar dacă vom aştepta binecuvântarea FMI pentru a le aplica, când ştim că instituţia în cauză bate şaua de regulă pentru maximizarea intereselor corporatiste şi retragerea continuă a statului (ajuns la o pondere de numai 7% din economie), slabe speranţe pentru implementarea lor.
