Cristian Diaconescu a facut cunoscut lumii ca va candida la functia de presedinte al PSD in maniera cea mai discreta din cate se puteau imagina. El nu a anuntat, de fapt, ca va candida, ci a confirmat reactiv ca va candida. Un partid cu probleme genetice grave in privinta ascensiunii liderilor cu potential national nu-si putea permite sa renunte la prestatia de prim-plan a lui Cristian Diaconescu. E greu de aflat in aceste momente sensibile ce argument sau serie de argumente l-a facut pe Cristian Diaconescu sa se hotarasca. Dar stim ca Miron Mitrea a uzat de numele lui Cristian Diaconescu pentru a-si argumenta candidatura, Adrian Nastase cumpaneste daca si-ar putea sau nu masca defectele "de imagine" intr-o formula de conducere in care Cristian Diaconescu sa fie vioara intai si ca Mircea Geoana nu si-a permis sa-i faca decat caracterizari pozitive.
Toate aceste atuuri folosite pana acum de altii sunt suficiente ca sa faca din Cristian Diaconescu un contracandidat de luat in seama in fata unui fost prezidentiabil cu umerii impovarati de erori majore si gafe memorabile. Dar calitatile incontestabile ale lui Cristian Diaconescu nu cantaresc prea mult pentru filialele innebunite de lipsa autoritatii care le-a adus atatea avantaje in vremurile de glorie ale presedintiei lui Adrian Nastase. Asa ca, atent sa nu lezeze susceptibilitatea generalizata din partid si, de ce nu, in cautare de suporteri, Cristian Diaconescu a declarat in prima sa interventie mai detaliata, la televizor, ca sustine "categoric" ideea unei echipe si ca "un compromis pe aceasta baza se poate realiza". Intrarea sa in cursa ar fi deci "o oferta la dialog, pentru a rupe gardurile de sarma ghimpata care am senzatia ca in acest moment se ridica in partid". "Este loc pentru toata lumea", a afirmat el, adica: "si Victor Ponta, evident, Adrian Nastase, evident, Adrian Severin".
Cristian Diaconescu a spus ca inclusiv Mircea Geoana ar trebui sa ramana in structura de decizie. (El a omis sa pronunte numele fostului sau sustinator vehement Miron Mitrea, dar, oricum, o data cu intrarea in cursa a lui Cristian Diaconescu, acesta devine oricum competitor marginal.) Rezumand, intelegem ca pana si civilizatul Cristian Diaconescu se teme de o competitie directa si prefera votul mai confortabil asupra unor echipe intregi de conducere in locul validarii prin alegerile de la congres a fiecarui membru al conducerii in parte.
E bine ca partidele/organizatiile sa fie conduse de echipe "solidare si sudate", e bine ca spiritul de echipa, atat de invocat in aceste zile, sa primeze. Blamatul compromis are si el rolul sau in negocierea unor decizii si actiuni. Dar daca barbatii cu pretentii de politicieni din fruntea partidelor romanesti isi doresc ca la urmatoarele alegeri sa nu mai fie nevoiti sa-si trimita solii din poarta in poarta cu galeti, pungi cu mancare si "hartii de un milion" ascunse in Biblie, daca isi doresc nu mai fie in situatia mizerabila de a propune natiunii aceleasi figuri expirate de ministri cu incompetenta dovedita inca din anii ’90, daca isi doresc sa nu mai etaleze aceleasi metehne agramate si corupte, aceeasi lene metafizica in fata oricarei actiuni, oricat de urgenta ar trebui sa fie ea, daca isi doresc sa nu mai incurajeze actiuni iresponsabile de discreditare a insusi principiului pluralismului politic, daca sunt, prin urmare, politicieni, atunci ar fi bine sa inceapa odata cu inceputul.
Sa nu mai incurce startul cu finalitatea si cauzele cu efectele. Iar inceputul, radacina si mama victoriei insele le reprezinta competitia, lupta, conflictul. Inainte ca diversi "lideri consacrati" sa se aseze la prezidiu si sa recite din "strategiile pe termen mediu si lung", ei trebuie sa-si castige legitimitatea. Dar, contrar cinismului national, legitimitatea se castiga prin competitie aspra si corecta, intemeiata pe criterii obiective, nu prin aranjamente de culise, liste cu "echipe" mestesugite de guzgani rozalii si metrese politice, asortate oricarui context, falimentare la alegerile nationale si, ulterior, in materie de performanta publica.
Multi reprezentanti ai PSD repeta in ultima perioada ca, spre deosebire de PDL, partidul lor este unul in care oamenii vorbesc liber, in care competitia este deschisa si in care oricine poate candida nestingherit la functia cea mai inalta din partid. E adevarat ca declaratiile publice ale majoritatii parlamentarilor PDL sunt din cale-afara de repetitive ca sa nu fi fost construite dupa dictare, ca triada Blaga/Videanu/Berceanu hotaraste imperturbabila ce e de facut. Dar, in conditiile in care multi sefi de filiale PSD prefera sa transmita la centru mesaje duplicitare, asteptand un semn care sa le indice cine va fi urmatorul stapan, ca sa faca stanga-mprejur, nu suntem prea exigenti daca asteptam "progrese" suplimentare ale libertatii de exprimare si ascensiune si la PSD.
Pe de alta parte, sistemul actual al alegerilor din partidul prezidential presupune votul pe lista, adica asa-numitele motiuni, oportunitate majora pentru strecurarea pilelor si/sau neavenitilor in fruntea partidului. Ma gandesc ca n-ar fi cea mai buna idee ca si PSD sa urmeze acest glorios exemplu, numai bun de paralizat initiative si trantit usi in nas eventualelor prezente noi.
