Dosarul banilor negri din comerțul guvernamental cu licențe Microsoft nu are semnificația unei simple anchete penale, ci mai curând a unei platforme cu picioare solide de pe care pot fi și, foarte probabil, vor fi lansate noi bombe de mare efect – cel puțin așa se profilează acum.
Cazul Microsoft nu este doar un dosar despre nouă efemeri șefi de ministere, ci, pare-se, și despre foști și actuali premieri, deci și despre unii candidați la apropiatele prezidențiale, despre oameni care ne cer totul în timp ce ne iau totul.
Este, cumva, o narațiune devenită celebră la nivel popular – nu cred că e român care să nu vorbească despre cum îl fură pe el puternicul zilei -, dar prea puțin rostită la un nivel oficial atât de înalt – pur și simplu nu a existat până acum o cercetare penală de magnitudinea speței generic botezate Microsoft.
În orice caz, este o radiografie complexă și mult așteptată a clasei politice de după 1989, a rețelelor subterane din partide, din instituțiile de stat și din păienjenișul de firme numite „clientelare”.
O radiografie rară care, totodată, expune în detaliu modus-ul operandi al filierelor de cărăuși transpartinici, acei oameni-valiză fără de care banul interzis nu s-ar putea pune în mișcare. Par simpli pioni, dar dacă n-ar face ei oficiile, mafia de stat s-ar volatiliza, pe fondul blocajului financiar.
Până acum, prin intermediul ziariștilor de investigații, opinia publică a mai putut privi cum se fură cu mănuși de mătase, dar priveliștea oferită de temerarii câini de pază ai democrației rămăsese, totuși, insuficient de largă; filmul se derula cam ca prin gaura cheii.
În schimb acum, grație DNA și instituțiilor cu care procurorii colaborează în lupta anti-corupție, ni se deschide pur și simplu ușa. Greu de crezut, dar se întâmplă!
Expunerea în piața publică a fărădelegilor comise de atâția și atâția monștri sacri ai jafului la scară națională este, prin urmare, un pas uriaș.
El nu ar fi fost, însă, posibil dacă România nu ar fi făcut anterior alți trei pași esențiali: aderarea la UE, aderarea la NATO și parteneriatul strategic cu SUA. E drept, după consumarea efectivă a acestor evenimente cu caracter tectonic în evoluția post-decembristă a României, am mai avut ceva așteptat, dar de la un moment dat încolo a început să curgă totul natural.
Or, din acest punct de vedere, scandalul Microsoft e un exemplu elocvent, un caz-școală, o nebunie de referință.
Și nu numai întrucât ne demonstrează tuturor că, până și în România, SE POATE, ci în primul rând pentru că ne atrage atenția asupra unui lucru simplu: dacă în ultimul deceniu și aproape jumătate nu ne-ar fi ajutat conjunctura internațională, am fi sfârșit prin a contempla mersul lumii de pe fundul prăpastiei.
Istoria recentă ne-a dat, în schimb, o șansă uriașă, după cum istoria, în general, ne-a deschis nouă, românilor, numeroase alte porți.
A onora aceste gesturi amicale, făcute de o mână invizibilă care s-a străduit constant să ne modeleze frumos trecerea prin tunelul timpului, înseamnă a ține ușa în continuare deschisă.
De data asta, și cu mâinile, și cu mințile noastre.
Axioma zice că o societate fără instituții solide și transparente va sucomba inevitabil în anarhie.
Doar că nici instituțiile nepăzite de societate nu le pot oferi cetățenilor perspective ceva mai fericite.
„România este singura ancoră de stabilitate pe partea de vest a Marii Negre, ca şi Turcia. Dar Turcia vrea să devină o mare putere, însă fără a fi angrenată în problemele din regiune. Or, aşa ceva nu se poate“, spunea zilele trecute, la București, fondatorul agenției Strafor, George Friedman.
E drept, analizele acestuia trec adesea prea în viteză pe lângă urechile și pe sub ochii multora dintre politicienii autohtoni.
Pe de altă parte, asta nu înseamnă că pentru toți e greu de intuit încotro și cât de bine bate vântul în pânzele acestei țări.
Să ținem pânzele sus, atât trebuie să facem!
