După mai bine de trei luni la Cotroceni, președintele știe exact cum nu vrea să fie, încercând să se definească prin opoziție cu Traian Băsescu: nu vrea să aibă reacții față de tot ceea ce se întâmplă în țară sau în afara ei, nu vrea să se certe cu premierul, nu vrea să se înhăiteze cu politicienii, nu vrea să dea motive de bârfă, nu vrea să aibă poziții radicale, nu vrea să iasă în evidență, nu vrea să facă opoziție unui guvern corupt, populist și lipsit de viziune.
La întrebarea ce vrea să facă pentru România, Klaus Iohannis nu pare să aibă prea multe răspunsuri. După cele 100 de zile în care s-a acomodat cu funcția, prerogativele, consilierii și stufoasele rapoarte secrete pe care le primește zilnic, ne-am fi așteptat ca președintele să ne prezinte pe scurt cele 5 priorități ale țării și modalitățile prin care pot fi puse în practică. Viziunea sa asupra următorilor ani pe care îi va petrece în fruntea României fie nu există, fie rămâne bine ascunsă. Înainte de alegeri, spunea că se va concentra asupra problemelor din educație și diaspora, dar deocamdată nu are consilieri pentru niciunul dintre aceste domenii și nici măcar un obiectiv bine conturat în acest sens.
Un „alt fel de a face politică“ este doar o lozincă a formei fără conținut? Sau în spatele tăcerilor prelungite, postărilor pe Facebook și comunicatelor inodore de la Cotroceni există lucruri făcute despre care nu știm nimic? Ce-a făcut de fapt președintele în Polonia, dincolo de faptul că a reînnodat o relație care șchiopăta? Cu ce s-a întors de la Kiev? Ce planuri regionale are România? Ce poate face cu premierul fără bacalaureat de la Chișinău, care pretinde că duce Republica Moldova spre Uniunea Europeană? Cum îl poate ajuta Angela Merkel, care i-a trimis scrisoare de susținere în campania electorală? În ce fel îi va convinge pe investitorii germani să vină în număr mai mare în România, așa cum ne asigura înainte de a fi ales?
Klaus Iohannis are meritul de a fi redus tensiunea din societate – certurile permanente dintre președinte și premier au încetat, dar ce a pus în locul lor? Liniștea și speranța nu sunt suficiente pentru ca lucrurile să meargă înainte. Președintele se arată neputincios în fața lui Victor Ponta și recunoaște că prim-ministrul nu l-a consultat în legătură cu noul Cod Fiscal. Proiectul acestui document a fost public și nimic nu l-ar fi împiedicat pe Iohannis să-l cheme pe Victor Ponta la Cotroceni la o discuție, să organizeze o dezbatere cu specialiști la sediul Președinției, să pună într-un fel sau altul presiune asupra Guvernului în așa fel încât să-l descurajeze să meargă înainte cu acest proiect care ar putea da peste cap economia autohtonă.
Se plânge că Parlamentul îi apără pe infractori, dar oare nu are nicio idee cum ar putea demola zidul pe care Legislativul îl ridică în jurul acestora? Ar putea chema partidele să semneze un acord prin care să se angajeze că modifică legislația și îi dau pe mâna procurorilor pe cei corupți. L-ar fi putut respinge, spre exemplu, pe Eugen Teodorovici, propus ca ministru de Finanțe, după ce acesta a votat în Senat împotriva arestării colegului său Dan Șova. Iohannis crede că e doar responsabilitatea politică a premierului, care l-a nominalizat pe Teodorovici, dar e în același timp și responsabilitatea președintelui. Ar fi fost un gest public prin care își reconfirma susținerea pentru principiul neamestecului Parlamentului în treburile Justiției.
Klaus Iohannis nu poate ajunge prea departe doar refuzând cu obstinație să repete lucrurile pe care le făcea Traian Băsescu. Oglinda retrovizoare e importantă dacă dai cu spatele, dar dacă vrei să mergi înainte trebuie să știi încotro vrei să o apuci. A nu spune niciodată nimic despre Rusia, nici măcar după ce te-ai întâlnit cu președintele Turciei, nu e o virtute în sine, mai ales când există un conflict cald în Marea Neagră. Tactica ceaiului de mușețel, care „nici nu drege, nici nu strică“, e bună doar atunci când nu vrei să faci nimic sau când îți imaginezi că lucrurile se rezolvă singure.
