Înainte de a intra în UE, România s-a bătut pentru statutul de economie funcţională. Politic, l-a primit şi pentru o perioadă chiar a părut să-l merite. Criza ne aduce însă cu picioarele pe pământ şi arată că, de fapt, economia este contorsionată cu totul.
Cinci indicatori majori arată starea unei economii: evoluţia PIB, şomajul, inflaţia, cursul valutar şi dobânzile. În România, toţi se comportă altfel decât ar trebui. Să-i luăm pe rând.
Evoluţia PIB. După ce economia „duduia” atunci când toţi vecinii erau zguduiţi de criză, acum România este printre ultimele ţări care se încăpăţânează să rămână pe minus. SUA şi câteva ţări europene au ieşit deja din recesiune de mai mult de un an, iar România nu ştie încă dacă va ieşi sau nu anul viitor. În mod normal, decalajele au ajutat ţări cu structură economică asemănătoare – Turcia sau Ucraina – să iasă spectaculos din recesiune. În România, decalajul pare să fie doar o piatră de moară în plus.
Şomajul. Rata şomajului continuă să pară mică, deşi indicatorul complementar – rata de ocupare a forţei de muncă – este, la rândul său, foarte jos. Pentru un potenţial investitor nu este foarte clar dacă în România este exces de forţă de muncă sau penurie. Două lucruri sunt însă clare: pe de-o parte, forţa de muncă este relativ ieftină, ceea ce rămâne deocamdată singurul avantaj competitiv al României; pe de altă parte, taxarea muncii – în medie 43% – este printre cele mai mari din Europa, ceea ce reduce din avantajul arătat anterior.
Inflaţia. Principala presiune în cazul unei crize economice este scăderea preţurilor, lucru de care statele din Vest încearcă să se ferească. În cazul României, inflaţia a reuşit chiar să accelereze. Motivul principal este, evident, mărirea TVA, însă de vină este şi faptul că n-a existat niciodată o tendinţă dezinflaţionistă reală. Poate că alte ţări îşi doresc inflaţie tocmai pentru a-şi rezolva problemele financiare şi bugetare, dar pentru o economie imatură precum cea a României, dezavantajele s-ar putea dovedi mai mari decât avantajele.
Dobânzile. Până la mărirea TVA, România avea o politică monetară strânsă. Asta înseamnă o dobândă de politică monetară (6,25%) semnificativ peste inflaţie, care să păstreze leul atractiv ca monedă de economisire şi să descurajeze creditarea relaxată. Brusc, din cauza măririi TVA, dobânda de 6,25% a devenit real negativă, ceea ce înseamnă că nu acoperă nici măcar inflaţia. Asta înseamnă că împrumuturile şi cheltuielile sunt acum mai rentabile decât economisirile şi investiţiile.
Cursul valutar. După o depreciere abruptă la începutul crizei, monedele ţărilor vecine – forintul, coroana, zlotul – se întăresc, uneori până la niveluri mai bune decât înaintea crizei. Leul, care a pierdut 15%, pare să rămână înţepenit pe palierul de acum. E bine pentru cei care şi-au pus pe picioare afacerile de export, dar foarte rău pentru o economie care are nevoie masivă de investiţii făcute la preţuri cât mai bune.
Vestea bună este că o parte din dezavantajele de mai sus se anulează între ele. Astfel, deşi penalizează economisirea, dobânzile negative ar putea reaprinde motorul consumului. În plus, stagnarea cursului valutar este compensată de inflaţie, astfel că, pe termen lung, leul se apreciază în termeni reali.
Vestea proastă este că, deocamdată, România nu are nici o perspectivă de recapitalizare şi de creştere susţinută – pe bază de investiţii. Toate politicile guvernamentale posibile au sfârşit prin a-şi pune piedică una alteia. Aşa că singura şansă a rămas ca statul să se dea bătut, să-şi ia mâinile de unde nu se pricepe, să taie masiv din taxe şi să le dea voie antreprenorilor privaţi – reali, nu vechii clienţi – să repare ce se mai poate repara.
