Viața la Cotroceni a președintelui ales Klaus Iohannis ar putea fi mai stabilă, mai predictibilă, mai bine organizată decât cea a predecesorului său. Dar va ști Iohannis cum să lucreze cu structurile de forță ale statului? Va știi cum să evite capcanele pe care unii i le-ar putea întinde? Va putea să se ferească de cadourile otrăvite? Va da la o parte în timp util dezinformările? Cum se va putea apăra de falșii oameni de încredere de care va avea parte în jurul lui?
Cine-l va putea ajuta pe Iohannis să nu sfârșească înconjurat de „capitaliști de cumetrie“ precum Ion Iliescu? Cum va putea nu repete depresia fostului președinte Emil Constantinescu, pe care l-a „învins“ sistemul, sau singurătatea și izolarea lui Traian Băsescu? Iohannis este doar un primar de succes, care a transformat un frumos oraș ardelenesc într-o destinație turistică. Nu s-a lovit niciodată frontal de oamenii serviciilor și de rapoartele lor „vitale“. Nu și-a petrecut zilele în șah etern cu șiretenia profesioniștilor, care te pot ajuta să ajungi acolo unde vrei sau, la o adică, te pot arunca peste bord, ca pe un cadavru politic, de care nimeni nu mai are nevoie.
Klaus Iohannis bănuiește cum este să fii în cușca animalelor sălbatice, dar poate că nu și-a imaginat încă niciodată cum e să fii înconjurat de șobolani reci, alunecoși și insidioși, care se urcă pe tine, îți intră pe sub cămașă, pe sub pantaloni, până devin una cu tine, până când te transformă în ceea ce sunt ei. Chiar și un personaj distant și politicos, care nu intră în jocul lor poate fi mânjit. Iar istoria recentă ne arată că nici Emil Constantinescu, la vremea aceea considerat cel mai inocent dintre liderii români, nu a scăpat, după ce s-a dovedit că fiul lui a fost amestecat în scandalul Țigareta 2.
Arta compromiterii face parte din tradițiile politice autohtone și reprezintă un instrument necesar în mâinile celor care vor să-l transforme pe președinte într-o marionetă, pentru specialiștii manipulării, fie că ei provin din mediul privat sau din instituțiile statului. De aceea Klaus Iohannis are nevoie să fie asistat de tehnicieni pricepuți și loiali, de oameni care să-i „țină spatele“, cu o anumită cunoaștere a mediului specific din jurul unui politician de vârf din România, de persoane credibile, care nu provin din mâlul politic autohton. Mai mult decât atât, Iohannis ar trebui să aibă o strategie cu termene de realizare efective în politica internă și în cea externă pentru următorii cinci ani.
Pentru a face lucruri concrete însă, Iohannis are nevoie de un guvern de dreapta, proaspăt, din care să lipsească politicienii uzați și care să înceapă să atragă fonduri europene, pentru a reporni investițiile mari. Germania îl va putea ajuta cu adevărat în acest punct, inclusiv prin consilieri care să-i arate unui eventual nou guvern cum să folosească fondurile Bruxelles-ului în folosul țării.
Păstrându-și axa strategică București-Washington, România are ocazia acum să revină în politica europeană și mai ales să construiască pe baze realiste relația cu Republica Moldova. În fond, Angela Merkel a fost primul lider occidental (după eșecul deciziei OSCE din 1999) care i-a cerut Rusiei să-și retragă armamentul din Transnistria (2010), sugerând că Germania este interesată de această zonă.
În scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Klaus Iohannis după ce acesta a câștigat alegerile, cancelara de la Berlin îl „felicită din toată inima“, îi promite „sprijin“ pentru România „cu sfaturi și fapte pe calea reformelor importante“. Klaus Iohannis ar putea să schimbe cel puțin câteva lucruri în România, bazându-se pe popularitatea spontană din ultima perioadă, cu suportul lui Merkel și cu învățăturile lui Frederic cel Mare, regele Prusiei din 1740 până în 1786, care scria în „Eseu despre formele de guvernământ“ (1781) că cel care conduce o țară „nu este decât cel dintâi slujitor al statului, dator să acționeze, cu chibzuință și în afara oricărui interes personal, ca și când ar trebui, în orice clipă, să dea socoteală concetățenilor săi de felul în care administrează statul“.
