România rămâne un spaţiu interesant pentru marile puteri, mai ales în această perioadă în care creşte instabilitatea în Orientul Apropiat, iar zona Mării Negre este ţinută sub lupă atât de strategii americani, cât şi de cei ruşi. În paralel, însă au apărut şi ameninţările directe: scutul american transformă România în ţintă pentru rachetele ruseşti. Ar putea oare alegerile din 9 decembrie să tranşeze între cele două opţiuni?
Pentru Statele Unite ale Americii efectele imediate ale alegerilor generale din România ar putea fi decisive în continuarea sau abandonarea proiectului scutului atirachetă, care ar urma să fie instalat lângă Caracal. Americanii şi-ar dori un guvern puternic cu o majoritate stabilă, care să evite crizele politice şi derapajele şi care să aibă orientare clară pe axa Bucureşti-Washington, în aşa fel încât să răspundă provocărilor strategice din perioada imediat următoare la unison cu SUA.
Rusia ar prefera la rândul ei un executiv cu o largă majoritate, care să-l debarce rapid pe Traian Băsescu şi care să reînceapă dansul dilematic dintre propriile interese şi interesele ţării. Moscova nu are nevoie de o Românie puternică în coastele ei, mai ales acum când încearcă să se poziţioneze ca mare putere în jocul de poker care a început în Asia. Pentru tacticienii de la Kremlin, cuplul Ponta&Antonescu este ideal, cu atât mai mult cu cât preşedintele socialiştilor provine dintr-un partid care are destui prieteni în est, dar şi o istorie apropiată de Rusia, în vreme ce liderul liberalilor este din ce în ce mai eurosceptic şi mai rezervat în ceea ce-I priveşte pe americani.
Există o sumă de date şi de fapte care arată că în vreme ce PDL doarme liniştit şi aparent dezinteresat de ceea ce se întâmplă în jurul lui, liberalii şi socialiştii îşi pregătesc un viitor special, în care să nu mai fie bătuţi la cap şi enervaţi zilnic de UE şi SUA. Chiar zilele acestea liderii USL au ignorant angajamentul pe care premeirul Victor Ponta l-a semnat astă-vară în plină criză politică şi care prevedea că „membrii Parlamentului care au decizii definitive de incompatibilitate ori conflict de interese sau condamnări pentru corupţie să demisioneze”. Comisia Europeană le-a atras atenţia celor din USL că hotărârea de a-i păstra fotoliul de senator lui Mircea Diaconu, în ciuda deciziei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este „în contradicţie” cu solicitarea Bruxelles-ului şi cu respectarea statului de drept.
Parlamentul României s-a considerat şi de această data deasupra Justiţiei, un reflex care nu ţine atât de ambivalenţa morală a politicienilor autohtoni sau de tradiţiile lor bizantine, ci de revenirea la obiceiurile din trecutul recent al ţării, când politicul dicta în toate celelalte domenii, iar justiţia era doar pârghia prin care se legitimau încălcările legii. Liberalii răspund criticilor Comisiei Europene acuzând-o că se poartă ca un „inspector” care dă „certificate de bună purtare”, de care România nu are nevoie.
În viziunea USL România are de fapt nevoie de mai puţină Europă, de mai puţin control din afară, de mai puţine critici, în aşa fel încât ţara să meargă aşa cum poate şi eventual să se întoarcă în lumea „despoţilor luminaţi”, atât de dorită de Ion Iliescu la începutul anilor 1990, atunci când a semnat tratatul bilateral cu Rusia prin care România se angaja să nu adere la NATO.
Spre deosebire de liberali, noii socialişti români nu-şi permit să aibă accese anti-occidentale, dar răspund consecvent liniei directoare pe care o lansează Moscova prin Vocea Rusiei. Nu este clar care ar fi beneficiile unei prietenii, care să depăşească o relaţie normală între cele două părţi, cu atât mai mult cu cât istoria ultimilor o sută de ani ne arată mai degrabă cât de mult am pierdut din pricina încrederii inocente pe care adesea oficialii români au avut-o în fratele lor mai mare. Ultima data s-a întâmplat în 1992, când Ion Iliescu a refuzat ideea diplomaţilor români de a se opune aderării Rusiei la FMI, unde România era deja un membru vechi, până când Moscova nu ne-ar fi returnat Tezaurul. Peste capul specialiştilor, Ion Iliescu a luat această decizie şi nu ştim încă ce a primit în schimb, când a renunţat la cele 90 de tone de aur pe care România le-a trimis în Rusia înainte şi în timpul Marii Revoluţii, pentru a nu lăsa economiile ţării în mâinile nemţilor.
Înaintea alegerilor care vor avea loc luna viitoare există declaraţii de curtoazie faţă de Moscova din partea arcului guvernamental şi mai multe sugestii venite pe canalul propagandistic al Vocii Rusiei. Prin contrast, ambasadorul american la Bucureşti a anticipat că „urmează provocări extrem de mari” pentru Romania din cauza „alegerilor dificile” care ar putea să-i dezbine pe români. Rusia şi Statele Unite se implică mai mult sau mai puţin direct în viaţa politică autohtonă: ruşii ţes o nouă legătură pe dedesubt, dar printr-o prezenţă activă în presa românească, dar şi prin ameninţări fără perdea, în vreme ce americanii sunt transparenţi, dar fermi pentru că vor să-şi păstreze cele două baze americane pe care le au aici. România şi-a ales deja direcţia de mers, dar busola se poate schimba oricând, mai ales dacă cei care vor decide viitorul strategic al ţării vor fi temători şi se vor lăsa şantajaţi de Moscova, care ne-a transmis prin Vocea Rusiei că România va deveni ţintă prioritară pentru rachetele ruseşti, dacă va păstra elementele scutului american.
