„Diplomaţia Harry Potter“ – aşa a fost caracterizată disputa recentă în care ambasadorii Chinei şi Japoniei la Londra au asemuit, pe rând, politica ţărilor lor cu celebrul personaj negativ al cărţilor lui J.K. Rowling, Lord Voldemort. Dacă la nivelul relaţiilor sino-japoneze se practică acest tip de retorică, ne putem permite, la rândul nostru, o comparaţie cu „Războiul Stelelor“. Oricum, e mai potrivită.
Chiar la începutul Episodului 1, „The Phantom Menace“, doi cavaleri Jedi debarcă pe o navă aparţinând infamei Federaţii a Comerţului – care impune un embargo ilegal unei planete paşnice – cu scopul de a căuta o soluţie diplomatică. La vederea celor doi, viceregele Gunray al Federaţiei i se adresează panicat unui colaborator: „Sunt aici ca să forţeze o înţelegere. Distrage-le atenţia! Îl voi contacta pe Lord Sidious“, Lord Sidious fiind, desigur, adevăratul geniu malefic al întregii conspiraţii şi viitorul Împărat al Imperiului Galactic. Acesta este momentul de început al întregii saga „Războiul Stelelor“, pentru că, în loc de negocieri, forţele Răului aleg să declanşeze conflictul care în cele din urmă va duce la anularea Republicii.
Victoria Nuland vine azi la Bucureşti ca să „forţeze o înţelegere“, adică să obţină câteva garanţii ferme din partea guvernării Ponta-USL că nu vor declanşa un atac la adresa statului de drept şi că prim-ministrul îşi va respecta angajamentele luate la Washington, în octombrie, în cadrul întrevederii cu vicepreşedintele Joe Biden. Imediat după acea întâlnire, Ponta făcea următoarea declaraţie: „Mi-a spus că, pentru companiile americane, ideea de a avea o justiţie independentă şi eficientă este foarte importantă, lucru cu care sunt total de acord şi l-am asigurat ca justiţia va fi din ce în ce mai mult scoasă din bătăliile politice interne (…), l-am asigurat că principalul obiectiv este de a nu mai baga vreodată justiţia în bătăliile politice. Sunt convins că acest lucru se va întâmpla din 2014“.
Când a fost întrebat dacă Chevron se retrage din România, Ponta a dat din nou asigurări: „Nici vorbă de retras din România. Avantajele economice sunt uriaşe“. Asigurările date de Ponta în octombrie nu au durat nici două luni, până în decembrie (când le-a transmis americanilor că, dacă nu le convine ce a votat Parlamentul în „marţea neagră“, atunci Chevron poate să-şi facă bagajele şi să plece), respectiv până în ianuarie (când a scos atât de mult justiţia din bătăliile politice interne încât a calificat condamnarea lui Năstase drept „politică“ şi l-a comparat cu Iulia Timoşenko). Acum, americanii, care se conduc în politica externă după principiul „m-ai păcălit o dată – ruşine ţie; m-ai păcălit şi a doua oară – ruşine mie“, au venit să-i ceară lui Ponta garanţii că îşi va ţine cuvântul dat. Cum de încredere între Washington şi Bucureşti nu mai poate fi vorba după şirul de minciuni ale prim-ministrului, acest nou „settlement“ trebuie să includă câteva garanţii ferme că asaltul USL la adresa statului de drept nu va continua. Şi cum orice băţ este însoţit şi de un morcov, vor oferi şi ceva la schimb.
Întrebarea esenţială este: ce va face Ponta? Va ceda presiunilor SUA sau va ceda presiunilor din interiorul USL, care îi cer să declanşeze atacul decisiv la adresa justiţiei independente şi a statului de drept? Nu ducem comparaţia mai departe, sugerând că ar exista un Darth Sidious (individual sau colectiv) la comenzile căruia să răspundă Ponta, nici nu excludem această posibilitate în întregime, dar faptul că ieri după-amiază Guvernul nu anunţase încă o întâlnire între Victoria Nuland şi premier şi că pe agenda de vineri a acestuia nu figura nimic este un semn îngrijorător că Ponta a ales să dea bir cu fugiţii şi l-a trimis pe Corlăţean să-i distragă atenţia emisarului american, ceea ce înseamnă că înclină către partea întunecată. Nu este exclus un aranjament de ultimă oră şi nu dorim nimic mai mult decât să ne înşelăm, dar declaraţiile consilierului lui Ponta, Gyorgy Frunda, date „în nume personal“, privind faptul că „România nu este o colonie“ şi că simte „o anumită superioritate din partea Statelor Unite“, nu prevestesc nimic bun.
Un alt element al comparaţiei cu „Star Wars“ este rolul ordinului cavalerilor Jedi de garanţi ai „păcii şi justiţiei în Galaxie“. Departe de noi ideea de a-i considera pe americani cavaleri imaculaţi pe scena internaţională, dar există aici un element care trebuie subliniat. Ponta pare să fie prizonierul „filozofiei“ lui Adrian Năstase că politica externă este un joc de sumă nulă în care interesul unei părţi trebuie echilibrat cu o răscumpărare pe măsură pentru cealaltă parte, indiferent de natura ei. Sub Năstase a mai fost cum a mai fost (Petrom contra UE, Bechtel contra cine-ştie-ce), dar Ponta pare să fi mers chiar mai departe. El pare să trăiască sub iluzia că dacă România găzduieşte scutul de la Deveselu, baza de la Kogălniceanu şi „permite“ Chevron şi Exxon să exploateze resursele de gaze, atunci, cumva, americanii îi sunt datori lui personal şi USL să le garanteze regimul, indiferent de derapajele autoritariste şi de atacurile la adresa statului de drept. Ceea ce este o iluzie periculoasă. Pentru că, dacă americanii au o datorie faţă de cineva, atunci au o datorie faţă de România, faţă de poporul român şi de interesele lui, nu faţă de Ponta, Antonescu şi Voiculescu. Şi este o datorie pe care nu le-a impus-o nimeni, ci şi-au asumat-o singuri. I-aţi auzit probabil şi pe Ponta, şi pe alţii susţinând că „Năstase a băgat România în NATO şi în Uniunea Europeană“. Este cea mai mare minciună din ultimii 25 de ani, menită să contribuie la cultul personalităţii unui personaj politic mediocru. În NATO şi în Uniunea Europeană ne-au băgat în primul rând Statele Unite. Nu negăm eforturile negociatorilor şi ale tuturor celor care au muncit la reformele ce au făcut posibile aceste două aderări, dar fără decizia strategică americană şi fără garanţiile oferite de Statele Unite în acest sens procesele de aderare nu s-ar fi declanşat niciodată. America şi-a asumat o responsabilitate, nu numai pentru România, ci pentru restul fostei Europe comuniste, de a susţine reformele, democraţia şi statul de drept, şi aceasta este „datoria“ americanilor. Că e vorba de interese strategice este adevărat, dar tot atât de adevărat este că aceste interese transcend interesele economice imediate, Chevron şi Exxon, că America şi-a luat nişte angajamente faţă de europeni când s-a deschis poarta aderărilor şi că înţelege să le respecte. În sensul ăsta sunt americanii „garanţii păcii şi justiţiei“ în această regiune şi cine crede că poate să-i cumpere cu mărgele, chiar şi cu mărgele scumpe, se înşală amarnic.
În sfârşit, mai există un element de comparaţie cu „Star Wars“. Toate evenimentele relevante care conduc la dezastrul ultim, dar şi cele care conduc la victoria finală au loc întotdeauna la periferia galaxiei, departe de ochii publicului, şi implică de fiecare dată un număr mic de oameni care înclină balanţa într-un sens sau altul. O mică dispută privind taxele comerciale conduce la un război galactic, un băieţel care trăieşte la marginea galaxiei va deveni blestemul şi salvarea ei, o mică planetă uitată de timp devine terenul de luptă unde se joacă soarta Imperiului etc. Această analogie funcţionează în ambele direcţii. A trecut aproape complet neobservat, cu câteva excepţii, incidentul de la CSM în care, în vreme ce Secţia de Procurori a sesizat Inspecţia Judiciară pentru a-i cere să dea un răspuns la „atacurile denigratoare la adresa DNA“, Secţia de Judecători a cerut aceleiaşi Inspecţii Judiciare să cerceteze dacă nu cumva Ponta a avut dreptate atunci când a acuzat DNA că face dosare politice USL-ştilor şi tergiversează dosarele PDL-iştilor şi Înalta Curte că dă verdicte politice. N-au trecut nici două zile de când atrăgeam atenţia asupra coloanei vertebrale îndoielnice a noului preşedinte CSM, dl Adrian Bordea. Şacalii Monei Pivniceru şi Vioricăi Costiniu au simţit deja mirosul sângelui şi încep să muşte. Este un exemplu de cum marile atacuri la adresa libertăţilor şi domniei legii încep întotdeauna în umbră, cu mici conflicte ce par neînsemnate, cu mici modificări de nuanţă aduse legii care scapă cu totul nespecialiştilor, dar care ajung să aibă efecte devastatoare în final. Este exact asupra a ceea ce atrage atenţia Liviu Avram când scrie „Ce ştie Victor Ponta atunci când nu ştie nimic”, de exemplu.
Cum spuneam, această analogie este valabilă şi în sensul celălalt. Indivizii şi ceea ce fac ei contează şi ceea ce pare acum o luptă fără speranţă s-ar putea dovedi victorioasă în final. ONG-urile care stau cu ochii pe Guvern şi sancţionează orice derapaj al acestuia contează, românii din SUA care au ales să-i scrie secretarului de stat John Kerry să sprijine lupta anticorupţie din România contează şi ei, după cum contează fiecare voce şi fiecare rând scris care se ridică împotriva injustiţiei, abuzului şi arbitrariului acestui regim profund corupt.
Era să închei urându-vă „Forţa fie cu voi!“, dar mă tem că ne stau înainte vremuri întunecate.
