Memoria e perisabila, pentru a o forţa să fixeze date şi evenimente informaţia trebuie să poarte o anumită amprentă emoţională. Nemaiputând să administreze teroare şi nici slujbe asigurate, incapabilă să povestească şi să explice Lumea şi să educe creativitatea, Şcoala e redusă la postura de agenţie guvernamentală de baby-sitting.
Ce-mi amintesc din cei 20 de ani de şcoală? Nu prea multe. Nu mai ştiu nimic din analiza matematică deşi mi-am tocit serios coatele cu ea prin liceu. Surprinzător, îmi aduc destul de bine aminte de studiul probabilităţilor deşi n-am făcut materia asta decât un trimestru-nu se cerea la admiterea la facultate deşi te izbeşti tot timpul de ea când faci alegeri în viaţa reală. E destul de vie amintirea profesorului de matematică din clasa a V a-domnul Toader se pricepea să îmbine umorul cu algebra şi dădea din timp în timp nişte extemporale din noţiunile de bază la care şi cei mai leneşi din clasă luau note mari, motiv de mare mândrie pentru ei. Şi pe cel din liceu, directorul Gheorghiu, un fanfaron cam sărăcăcios mobilat intelectual, care mă luase la ochi astfel încât eram destul de timorat la orele lui. Restul materiilor şi profesoriilor s-au estompat serios în memoria mea odată cu trecerea timpului.
Adevărul este că memoria e foarte perisabila. Uităm des, cu atât mai mult cu cât învăţam mecanic, fără conexiuni cu alte discipline şi mai ales când informaţia îngurgitată nu „miscă” nimic în interiorul nostru. Pentru a fixa ceva (noţiuni, întâmplări, personaje) ai nevoie de suportul emoţiilor. Îmi amintesc mai puţin din câteva concedii consecutive la Sinaia prin anii 90 care au însumat săptămâni bune (în afara unui sentiment difuz de tihnă) decât dintr-o deplasare de o zi, în interes de serviciu, la Ankara. Rutina nu mai generează emoţie-senzaţia de nou, de contact cu ceva diferit, îţi pune mintea şi inima în mişcare când ineditul îţi trezeşte interesul.
La fel şi în cazul informaţiilor care ni se predau la şcoală. Nu ai multe emoţii la îndemână când afli ceva nou, decât senzaţia că ţi se răspunde explicit la o întrebare pe care în mod vag ţi-o puneai şi tu şi exact pe asta ar trebui să se insiste cu copiii. În mod ideal Şcoala ar trebui să răspundă la întrebările abia schiţate sau nerostite ale elevilor, să le determine o reacţie emoţională de genul „asta e!”, „iată deci explicaţia!”, „cum de nu m-am gândit (şi) la asta?”. E greu să faci asta zi de zi iar când nu există „combustibil” pentru aşa ceva, la Şcoală ar trebui să se educe creativitatea, să se încurajeze copiii să asambleze în moduri diferite informaţia oferită şi nu doar să o reproducă mecanic. Iar în restul timpului să-i lase să bată mingea supravegheat. Tot ce este însuşit mecanic dispare repede din memorie, de multe ori şi din cea pe termen scurt (tabla înmulţirii, alfabetul le ştim pentru că le exersăm zilnic nu pentru că le-am memorat temeinic în şcoala primară).
Dincolo de faptul că nu mai dă slujbe („repartitii”), prestigiul Şcolii s-a şifonat rău şi pentru că nu poate oferi decât răspunsuri standardizate la întrebările elevilor, de cele mai multe ori rupte de contextul vieţii de zi cu zi, şi pentru că nu poate sugera soluţii la problemele lor. „Pe vremea mea se făcea Scoală, mai ştiu şi azi cutare şi cutare lucru” aud des de la cei din generaţia a treia. De fapt, şcoala de modă veche oferea mai puţine noţiuni pe care le repeta însă mai des permiţând elevilor să le fixeze şi datorită unui sistem de „teroare” bine pus la punct (mustrările şi recompensele profesorului aveau mai mare rezonanţă, ieşitul din rând era amendat sever de o societate care nu cultiva ca acum individualitatea, etc). Noţiunile turnate cu pompa la şcoală, tot mai stufoase acum, nu sunt dublate de efortul de a face corelaţii cu realităţile de zi cu zi.
Şcoala nu ştie să povestească şi să explice „Lumea” pe înţelesul copiilor şi nici să înveţe viitorii adulţi să problematizeze-deprinzi cel mult disciplină studiului la şcoală dar nimeni nu te învaţă să gândeşti. Se învaţă instorie ani la rând dar asta se reduce la cifre şi nume proprii, în nici un caz la studiul evoluţiei mentalităţilor, a stilurilor de viaţă şi valorilor din societate. Poate de asta se spune că omul nu învaţă nimic din istorie. Câţi din absolvenţii de liceu ştiu că Pitagora nu e doar numele unei teoreme, că autorul s-a ocupat şi cu altceva decât trasarea cercurilor în nisip pentru a o demonstra?
Şcoala de azi a devenit o uriaşa agenţie de baby-sitting unde ne rezumăm să ne lăsăm copii când plecăm la serviciile tot mai solicitante. Cel cel puţin în varianta „de masă”, Şcoala nu pare să ştie cum cum să ne dezvolte copiii armonios intelectual şi emoţional şi nici dispusă să înveţe. Bine măcar că le oferă pretextul să socializeze supravegheat cu cei de vârsta lor. Păcat că n-o fac prin mult mai multe ore de sport şi ieşiri în natură decât prin pauzele scurte după ore lungi de pompat informaţie inutilă ori fără relevanţă.
