Dependent de oamenii care îl făceau să se simtă puternic, de sistemul care îi răspundea la comenzi, de informațiile pe care le primea, de importanța care i se dădea, fostul președinte s-a izolat și, treptat, s-a rupt de realitate.
Rămas fără putere, Traian Băsescu pare să nu înțeleagă ce i se întâmplă. Nu poate accepta că aceleași instituții care îi erau, până nu demult, subordonate joacă acum împotriva lui. A crezut că cei care băteau din călcâie în fața sa când era președinte îi vor fi loiali pe vecie, ca în istoriile cu regii-eroi, în care generalii își urmează cu recunoștință stăpânul până în pânzele albe.
Nu poate accepta că cei care au primit grade atât de înalte datorită lui sau au ajuns în poziții importante fiindcă el a mizat pe potențialul lor îi întorc spatele și îl abandonează la greu. Se simte trădat de servicii, de procurorii-șefi, de judecătorii de la Înalta Curte, de toți cei care au permis anchetarea prietenilor lui politici și, mai ales, de cei care au lucrat pentru arestarea Elenei Udrea. Simte că toate firele duc spre compromiterea lui totală și nu se poate împăca cu ideea că întregul sistem care îl apăra, îl cocoloșea, îi cânta în strună, până acum câteva luni, îl aruncă dintr-o dată în gol, fără nicio plasă de siguranță. Nu și-a imaginat niciodată că i se poate întâmpla și lui ceea ce i se întâmplase lui Adrian Năstase cu zece ani în urmă.
Poate că într-adevăr unii i-au încurajat slăbiciunea pentru Elena Udrea, vulnerabilizându-l cu intenție, așa cum altădată alții (sau aceiași) s-au folosit de lăcomia lui Adrian Năstase pentru a-l scoate din joc sau cum, și mai înainte, oamenii din jurul lui Emil Constantinescu au lucrat la decredibilizarea lui prin implicarea fiului acestuia în „afacerea Țigareta“. Oriunde în lume se găsesc mereu binevoitori, bine pregătiți, care știu să exploateze punctele vulnerabile ale liderilor împotriva acestora.
E greu de crezut că Traian Băsescu nu fusese totuși avertizat, din interiorul sistemului, din afara lui și chiar de prieteni din capitalele unor state aliate, că prezența Elenei Udrea în preajma lui este nocivă. Că sistemul ei de relații politice și de afaceri îl pune pe șeful statului român într-o poziție inacceptabilă, că informațiile la care ea poate avea acces cu ajutorul lui pot ajunge în zone riscante și că, în general, el poate pierde totul pe mâna ei.
Fostul președinte era, însă, prea încrezător în puterea lui pentru a mai asculta sfaturile altora și prea arogant pentru a se mai gândi că, la un moment dat, ceea ce face se poate întoarce împotriva lui. În ultimii ani dezvoltase ceea ce specialiștii numesc sindromul hybris, descris prin faptul că liderul „obține victoria și ovațiile dobândind un succes extraordinar împotriva sorților. Apoi, experiența trăită i se urcă la cap: începe să-i trateze pe ceilalți, simpli muritori de rând, cu aroganță și dispreț și capătă atâta încredere în posibilitățile proprii încât începe să se creadă capabil de orice. Această încredere în sine exagerată îl face să interpreteze greșit realitatea care îl înconjoară și să facă greșeli“ (David Owen, „Bolnavi la putere“, București, Corint, 2009, p.24).
Hybrisul este boala puterii, pe care o dezvoltă mai ales cei care stau în funcții de conducere o perioadă prea lungă, care le afectează logica gândirii și capacitatea de adecvare la realitate. În timp, ei încep să distrugă tot ceea ce se află în jurul lor, pentru ca în final să se autodinamiteze. Traian Băsescu se află în ultimul stadiu al acestei boli, refuzând să înțeleagă că sistemul nu (mai) lucrează pentru el, că nu e vorba despre „guantanamizarea României“, ci despre un mecanism pe care el l-a susținut și încurajat pentru a curăța mizeria politică, indiferent cine o face.
