Este, într-adevăr, o ironie a sorţii: Dinu Patriciu, omul de afaceri profesionist şi politicianul amator care şi-a dorit cel mai mult o alianţă solidă între Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat, a ajuns astăzi cel mai vehement critic din interiorul ei.
După ce ani de zile a încercat fără succes să-şi convingă prietenii şi colegii liberali că un astfel de parteneriat va face din PNL un partid de liga întâi, acum, când visul său din 2004 a devenit realitate, el a pornit cruciada în sens invers şi se străduieşte la fel de energetic să demonstreze exact contrariul. Anume, că PNL riscă să fie absorbit de PSD, să îşi piardă identitatea şi chiar să dispară de pe scena politică. Iar pentru asta îşi pune la bătaie toate resursele, începând cu vocea proprie.
Două lucruri sunt şi mai surprinzătoare: nu a existat nici un moment de pauză între campania împotriva alianţei cu Partidul Democrat şi cea împotriva alianţei cu Partidul Social Democrat sau cel puţin ne-a scăpat nouă, spectatorilor. Al doilea: Patriciu nu se rezumă doar la a critica proiectul USL şi pe liderii săi, dar are o atitudine din ce în ce mai reverenţioasă faţă de fostul său duşman de moarte, Traian Băsescu.
Ţinând cont de faptul că disputa dintre cel mai bogat om din România şi preşedintele aceleiaşi ţări a modelat consistent peisajul politic de după 2004, direct sau indirect, întrebările privind motivele şi consecinţele unei posibile împăcări între cei doi depăşesc cu mult nivelul mondenităţilor politice provinciale de care avem parte în mod curent. Răspunsul la ele ne poate lămuri asupra schimbărilor care ar putea avea loc în România, dar şi asupra celor ce nu vor avea loc niciodată, indiferent cât de mult ni le dorim şi cât de insistent ne sunt promise.
Prima întrebare pe acest subiect s-a născut cam în vremea în care ziarul „Adevărul” a publicat un reportaj simpatic despre o zi din viaţa liderului PNL, Crin Antonescu. Nu revelaţia unui adevăr ştiut de toată lumea şi relativ banal – şi anume că domnul Antonescu este de o lene monumentală – a produs uimire. Şi nici decizia de a se scufunda şi a cotrobăi prin zoaiele politicii româneşti luată de un ziar care nu cu mult timp în urmă îşi făcea un titlu de glorie din a ignora total aceeaşi politică românească. În paranteză fie spus, hotărârea echipei de la „Adevărul” de a ignora ultima campanie electorală, ca un semn de distanţare faţă de implicarea politică a patronului, nu a fost nicidecum una curajoasă, după cum a fost promovată inclusiv prin clipuri publicitare. Din contră, a fost percepută ca un semn de neputinţă în a reflecta neutru cel mai important eveniment din viaţa unei democraţii, un abandon menit să evite politicos conflictele previzibile dintre patron şi echipa editorială, altfel foarte onorabilă.
De ce s-a luat din senin „ziarul lui Patriciu” de liderul PNL, de cel pe care mogulul îl susţinuse cu toată dedicaţia şi uneori cu exces de zel în campania prezidenţială? Prima explicaţie ne-a fost şoptită de scenarita care pentru mulţi joacă rol de Jiminy Cricket, ajutându-ne, chipurile, să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: Antonescu şi Patriciu s-au prins în sfârşit că relaţia dintre ei mai degrabă îl încurcă decât îl ajută pe viitorul preşedinte al României şi s-au înţeles să se certe de ochii lumii, să mimeze o ruptură care îi va da aripi liderului PNL, propulsându-l irevocabil spre Cotroceni.
Cei ce încă sunt convinşi că explicaţiile simple sunt întotdeauna mincinoase şi că numai cele absconse şi tenebroase dezvăluie realitatea ultimă ar trebui să se oprească din lectură. Pentru toţi ceilalţi cred că este evident că o distanţare de faţadă între Antonescu şi Patriciu ar fi presupus interpretarea unei scenete la finalul căreia omul bun, Antonescu, rămâne în partid şi îşi continuă marşul spre victoria finală după ce îl va fi alungat pe Patriciu, omul rău, mogulul, hrăpăreţul. Pe lângă că o astfel de credibilizare prin antiteză presupune o gândire strategică complexă, pe care nici unul dintre cei doi nu a demonstrat-o până acum, reuşita scenariului depinde şi de capacitatea lor de a renunţa la orgoliu şi a se lăsa terfeliţi de acuzaţiile pe care şi le aduc reciproc – un element esenţial pentru ca înscenarea conflictului să inspire veridicitate.
Sunt în stare Antonescu şi Patriciu să îşi înfrângă sensibilităţile şi să se atace public cu argumente deloc de neglijat – riscul dispariţiei PNL, trădarea intereselor partidului – de dragul unei strategii al cărei rezultat este, oricum, îndoielnic? Greu de crezut. Antonescu este prototipul perfect al vanitosului care adoră să se audă vorbind şi care reacţionează disproporţionat de câte ori este criticat. El nu suportă o înţepătură de ac, cu atât mai puţin loviturile de ghioagă pe care i le administrează constant fostul său sponsor.
Patriciu, în schimb, are toate simptomele omului care suferă că, deşi este putred de bogat, nu este suficient de respectat, sau măcar de temut. Altfel cum s-ar explica decizia de a-şi asuma personal atacul împotriva lui Băsescu în campania prezidenţială din 2009 decât prin dorinţa irezistibilă de a-şi pune semnătura în faţa a milioane de oameni pe ceea ce credea că va fi lovitura de graţie dată celui ce a îndrăznit să-l aresteze?
Ruptura dintre ei nu este o demonstraţie că se pot ridica deasupra vanităţilor pentru a atinge un obiectiv mai important printr-o strategie machiavelică, ci exact opusul. Conflictul dintre Patriciu şi Antonescu vine tocmai din neputinţa de a trece peste orgoliile rănite.
Potrivit mai multor membri de vârf ai PNL, primul care a lovit a fost Antonescu. Deşi Patriciu a contribuit masiv la efortul financiar de campanie, ca de fiecare dată, dar şi la bunăstarea familiei şefului PNL, prin onorariile plătite soţiei lui Crin Antonescu, acesta a încetat la un moment dat să mai asculte de sfaturile omului de afaceri. După care, la un moment dat, a încetat chiar să-i mai răspundă la telefon. De ce?
Unii dintre colegii lui Antonescu spun că s-a lăsat vrăjit de perspectiva că nimic nu îl poate împiedica să devină viitorul preşedinte al României, în 2014, decât o vulnerabilitate precum cea care i-a fost fatală lui Geoană în 2009 – relaţia prea apropiată cu un mogul. Antonescu se teme că Patriciu ar putea fi pentru el ceea ce Vîntu a fost pentru Geoană. Alţi liberali confirmă că primul care a tăiat punţile a fost Antonescu, însă nu din teama faţă de ce s-ar putea întâmpla peste trei ani, ci pentru că un alt mogul, Dan Voiculescu, i-a făcut o ofertă de nerefuzat. Una financiară cu şase zerouri şi una de sprijin mediatic total. Alţii spun că e ceva adevărat în toate explicaţiile anterioare, dar ceea ce contează ţine de caracterul său. Recunoştinţa nu se numără printre calităţile sale. Şi nici loialitatea. Nici măcar faţă de soţie.
Ei dau ca exemplu declaraţia lui Antonescu atunci când a fost întrebat despre bijuteriile din aur şi diamante, în valoare de 18.000 de euro, achiziţionate în perioada 2009-2010, care apar în declaraţia sa de avere. „Nu înţeleg de ce mă întrebaţi pe mine. Eu vă asigur că nu port nici o bijuterie, nici la vedere, nici în zone intime. Bijuteriile sunt ale soţiei mele. Ele apar şi în declaraţia mea datorită acestei contaminări de anul trecut. Întrebaţi-o pe ea şi dacă sunt scumpe sau ieftine şi dacă au legătură cu criza sau nu… În paranteză fie spus, bijuterii cu diamante de 18.000 de euro mie mi se pare scump. Din ştiinţa mea, diamantele sunt scumpe.” Dintre argumentele cu care se apără în faţa reporterilor, care este cel mai relevant pentru caracterul lui Antonescu? Faptul că se mândreşte că nu el i-a cumpărat bijuterii soţiei şi că şi le-a luat singură, sau că o critică voalat că o astfel de cheltuială nu dă bine în vremuri de criză, sau că a fost „contaminat” de ea? Toate în egală măsură.
Cel mai probabil însă, decizia lui Patriciu de a ataca USL nu a fost determinată nici de ipocrizia lui Antonescu, nici de faptul că nu i-a mai răspuns de fiecare dată la telefon, ci de nemulţumirea că alianţa cu PSD a fost făcută fără să fie implicat pe cât de mult şi-ar fi dorit, pe măsura banilor pe care i-a investit de-a lungul timpului în PNL, dar şi a eforturilor trecute în a construi această uniune. Şi că un alt mogul, Dan Voiculescu, este sforarul şef în noua combinaţie, nu el. Anulează această explicaţie simplă a supărării lui Dinu Patriciu argumentele publice pe care el le aduce împotriva USL? Nu.
PNL este, într-adevăr, la un pas de a fi înghiţit de PSD. Şi, culmea, acest risc este chiar mai mare dacă USL va câştiga alegerile.
Dincolo de motivele care îl mână în luptă pe Patriciu există un pericol real intrinsec realităţii de a fi al treilea partid ca mărime: primele două vor încerca permanent să îl înghită. Ceea ce ar putea oferi o oarecare justificare cruciadei perpetue a lui Dinu Patriciu, care susţine că încearcă să-şi salveze partidul de la o moarte prin asfixie în braţele unui partid-frate mai mare. Ca să îl credem însă ar trebui să ne ştergem din memorie faptul că, în 2004, visul său cel mai mare era exact o uniune PSD-PNL. Argumentele că proiectul său nu prevedea o alianţă atât de periculoasă pentru PNL precum cea de astăzi nu stau în picioare. O uniune PSD-PNL victorioasă în 2004, cu Adrian Năstase ales preşedinte, ar fi condamnat PNL la o dispariţie chiar mai rapidă decât astăzi. Este adevărat însă că Dinu Patriciu ar fi fost un om şi mai bogat. Ceea ce ne aduce la fondul problemei.
Criticile publice pe care le aduce conducerii PNL ţin de abandonarea doctrinei de dreapta. Dar este Dinu Patriciu un om „de dreapta”?
Teoretic, da. Un foarte bogat om de afaceri ar trebui să fie de dreapta, nu? Păi nu. Nu e nici de dreapta, nici de stânga. E doar de-al lui. Şi dacă interesele îi dictează să pledeze pentru o alianţă a liberalilor cu stânga, cum s-a întâmplat în trecut, se găsesc argumente, slavă Domnului: capitalismul modern nu mai este cel sălbatic de acum 100 de ani, este nevoie şi de măsuri de protecţie socială etc… La fel dacă pledează pentru o alianţă cu dreapta. În aceste momente de criză avem nevoie de un stat mai puţin risipitor, care să dirijeze resursele mai degrabă spre dezvoltare, nu spre consum etc…
Ce înseamnă dreapta din punct de vedere economic? Proprietate privată, stat minimal, pieţe libere, concurenţă loială, reguli şi standarde egale pentru toţi antreprenorii, justiţie. Dacă ar fi fost un om autentic de dreapta, Dinu Patriciu nu ar fi putut susţine niciodată o apropiere a liberalilor de PSD, un partid care, chiar şi în perioada 2000-2004, de maximă detaşare faţă de modelul socialist-iliescian, a promovat ca măsuri de dreapta doar acumularea primitivă de capital, prin vânzarea către un cerc restrâns de oameni de afaceri a companiilor de stat. Faptul că şi el s-a aflat printre cumpărători la acel moment nu îl califică drept un autentic om de dreapta, ci doar ca pe un patron iute de mână. Ar fi meritat această caracterizare dacă, de exemplu, ar fi protestat atunci când şi partidul său a votat creşterea cu 50% a salariilor profesorilor, în condiţiile în care era evident că nu vor exista resurse pentru a pune în aplicare măsura.
Îl face detestabil această elasticitate conceptuală şi retorică pe Dinu Patriciu? Doar pentru cei ce îşi sincronizează standardele morale cu alte meridiane. Cei mai mulţi însă îl văd aşa cum şi-ar dori şi ei să fie: pragmatic, uşor adaptabil şi foarte abil în alegerea instrumentelor potrivite pentru atingerea scopurilor sale.
În condiţiile în care nici motivele conflictului său cu PNL nu sunt chiar cele mai onorabile şi nici nou-descoperita sa retorică „de dreapta” nu are un fundament solid, ca să nu mai vorbim de portretele diabolice pe care şi le-au zugrăvit unul altuia, ce fel de aliat poate fi Dinu Patriciu pentru Traian Băsescu împotriva pericolului pe care îl prezintă Uniunea Social Liberală? Unul pe care, probabil, nu l-ar mai recunoaşte public niciodată, dar care s-ar putea dovedi vital.
Este cert că foştii rivali nu au bătut palma pentru o acţiune concertată împotriva USL, însă la fel de sigur este că amândoi împart, pentru prima oară după mult timp, un scop comun. Traian Băsescu are nevoie ca USL să fie destabilizată din interior, astfel încât să devină vulnerabilă în campanie, iar la un moment dat chiar să se rupă.
Pe de altă parte, opoziţia lui Dinu Patriciu la proiectul USL este inutilă dacă ea nu conţine şi o alternativă. Iar această alternativă nu poate fi decât o viitoare guvernare alături de PDL. O a treia cale nu există.
Interesele celui mai bogat om din România şi ale preşedintelui se aliniază în acest moment atât de bine încât şansele ca declaraţiile recente ale celor doi să fie doar coincidenţe sunt minime. Invitaţiile repetate ale preşedintelui la o viitoare guvernare PDL-PNL începând de anul viitor rimează perfect cu observaţiile aparent neutre ale lui Patriciu, care a declarat că „preşedintele Traian Băsescu a simţit că există un culoar de dreapta neocupat, după ce PNL a făcut o asociaţie pe care nu o conduce”. Cei doi dansează împreună, însă în camere diferite. Şi nu ar fi chiar imposibil să continue să valseze la fel încă mult timp de acum încolo fără să se întâlnească faţă în faţă. Dacă o vor face până la urmă, strategia ar arăta cam aşa.
Rezultatul alegerilor-test de la Maramureş şi Neamţ indică direcţia posibilă de acţiune: USL nu trebuie să ia 50% la locale. În acel moment, aripa ostilă lui Antonescu din PNL, care creşte pe zi ce trece, fie îl va obliga să demisioneze, fie se va desprinde într-un alt partid şi va candida separat la parlamentare. În ambele variante, va intra la guvernare alături de PDL. Rămâne o singură întrebare: cât de greu i-ar fi grupului disident din PNL să saboteze USL? I-ar fi chiar foarte uşor. Decizia impusă de la centru ca două partide, care în majoritatea localităţilor s-au luptat pe viaţă şi pe moarte în ultimii 20 de ani, să îngroape practic peste noapte securea războiului naşte, oricum, tensiuni puternice. Nu e nevoie decât ca ele să fie alimentate, în loc de a fi aplanate. Nemulţumirilor din teritoriu li se adaugă altele, la fel de grave, ale unor lideri cu vechime care au o dublă problemă. Cu cifrele, care arată clar că PSD şi PNL ar lua mai multe voturi dacă ar candida separate, dar şi cu stilul de conducere al lui Ponta şi Antonescu – cei doi decid absolut totul, ignorând sfaturile multor colegi cu experienţă. Trotilul e deja pus, mai lipseşte omul cu chibritul.
Dacă PDL şi UDMR reuşesc să impună comasarea alegerilor locale şi parlamentare, problema devine şi mai acută pentru contestatarii liderului PNL. Posibilitatea ca Antonescu să fie debarcat după locale pentru a salva parlamentarele cade, iar pentru a preveni un dezastru dublu ieşirea din USL ar trebui forţată cât mai curând.
Varianta de care a amintit preşedintele, că nu va încredinţa guvernarea Uniunii Social Liberale nici dacă va obţine 60%, pare mai degrabă o tactică de a convinge cât mai mulţi liberali să dezerteze din tabăra lui Antonescu chiar înainte de începerea războiului – pentru că oricum nu vor ajunge la guvernare – decât una realistă.
Un Parlament dominat masiv de USL ar anihila relativ uşor toate planurile preşedintelui. De aceea, împiedicarea actualei opoziţii de a lua 50% la viitoarele alegeri a devenit o prioritate absolută pentru putere. Una care ar putea şterge cu buretele chiar şi duşmănii ce păreau că nu se vor stinge niciodată. Şi ar putea readuce de aceeaşi parte a baricadei doi oameni care de şapte ani se străduiesc să ne convingă că adversarul său reprezintă întruchiparea răului absolut.
Însă, şi dacă acest scenariu va deveni realitate şi dacă nu, câteva întrebări esenţiale vor continua să ne bântuie:
Cum rămâne cu teza „Patriciu, omul ruşilor”? De ce şi-ar dori „omul ruşilor” să nu reuşească o alianţă a cărei victorie în alegerile parlamentare l-ar scoate din joc pe Traian Băsescu, inamicul lor numărul unu? Sau nu mai este Patriciu omul Rusiei? Sau nu a fost niciodată?
Cum rămâne cu activitatea infracţională a lui Dinu Patriciu? A cumpărat sau nu fraudulos Petromidia? Dacă da, de ce nu se află în închisoare? A derulat sau nu tranzacţii bursiere ilegale, alături de Camelia Voiculescu şi Atilla Verestoy? Dacă da, de ce nu se află în închisoare?
Dar cu povestea creanţei din Libia ce se aude, acum când partenerii de afaceri ai lui Patriciu se ascund prin bunkere? Săptămâna aceasta se fac cinci ani de când a fost trimis în judecată, alături de nume grele din CNVM şi Ministerul de Finanţe, pentru delapidare, spălare de bani, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, manipularea pieţei de capital, dezvăluire de informaţii privilegiate, iniţierea sau constituirea unui grup de criminalitate organizat. Se va termina vreodată acest proces?
Iar dacă Patriciu este nevinovat sau atât de vinovat încât nici măcar în regimul lui Traian Băsescu nu poate fi condamnat, de ce a fost nevoie ca Alianţa DA să se destrame într-un moment în care dreapta, aşa originală cum este ea în România, se bucura încă de o majoritate confortabilă în Parlament şi nu o presa nimeni şi nimic să se întreacă în măsuri populiste? Dacă tot sunt prizonierii unui imens compromis, de ce nu au reuşit preşedintele şi cel mai bogat om din ţară să găsească varianta de coabitare cea mai puţin chinuitoare pentru noi, care să ne scutească de câţiva ani de guvernare iresponsabilă?
Întrebările acestea vor rămâne fără răspuns. Asta nu se va schimba curând în România. Poate niciodată.
