Diferenţa dintre Ion Iliescu şi Traian Băsescu? Unul îşi camfulează planurile machiavelic, celălalt şi le anunţă cu surle şi trâmbiţe. Şi într-un caz şi în celălalt, e nevoie să clipeşti de două ori ca să înţelegi încotro se îndreaptă. Fostul preşedinte o coteşte de fiecare dată în ultimul moment, în timp ce actualul spune atât de direct ce urmăreşte, încât primul gând este că minte şi că de fapt are alte intenţii. Nici unul, însă, nu se abate, vreodată, de la tipul său de viclenie. Studii de caz: ultimele evoluţii în relaţia lui Iliescu cu PSD şi a lui Băsescu cu PDL.
Ion Iliescu a început săptămâna ca discret susţinător al lui Victor Ponta împotriva lui Mircea Geoană şi a terminat-o ca mare susţinător al lui însuşi, plasându-se în rolul care i-a convenit întotdeauna de minune. Acela de lider de facto, pe viaţă, al PSD, de tătuc la care progeniturile sale neastâmparate vin să ceară iertare şi împăcare ori de câte ori fac vreo tâmpenie sau ameninţă să dejghine coliba roşie cu certurile lor.
Traian Băsescu a început săptămâna semnând decretul premergător ratificării acordului privind scutul antirachetă şi a încheiat-o declarând la Berlin, după întâlnirea cu cancelarul Germaniei, că anul viitor vor fi concediaţi alţi 100.000 de angajaţi din sistemul public, că deficitul bugetar va fi redus la jumătate, urmând ca acesta să ajungă la zero în 2013, că numărul programelor sociale va scădea de la 54 la 9, că nu este deloc îngrijorat, ba din contră, priveşte cu bucurie perspectiva apariţiei unor partide noi şi că PDL ar putea să nu obţină nici 30% la următoarele alegeri dacă va mai fi zguduit de scandaluri de corupţie.
Greu ai putea să găseşti doi politicieni cu discursuri şi fapte mai contrastante decât ale celor doi. Ar fi fost o mare surpriză ca Iliescu să vorbească aşa într-o vizită externă, să transmită mesaje atât de nepopulare – şi nu oricând ci în ajunul unui an electoral – chiar dacă ar fi fost convins că vor mângâia urechile gazdei sale. Dar mai ales, ar fi fost de neconceput ca Ion Iliescu să facă declaraţii anticorupţie din cea mai importantă capitală europeană în timp ce acasă ar fi fost arestat unul dintre primarii de bază ai partidului său, în plus şi un apropiat de-al premierului, adică de-al secundului său.
Diferenţele nu sunt doar de stil, ci mai ales de substanţă. Iar ele vor deveni şi mai vizibile pe măsură ce se apropie alegerile. Şi îşi vor pune amprenta, din nou, pe viitorul acestei ţări. Pentru că, din păcate, anul electoral 2012 va fi dominat, în principal, tot de confruntarea dintre Băsescu şi Iliescu, cei doi politicieni care şi-au împărţit în mod egal – câte zece ani fiecare – cea mai mare parte din epoca post-Ceauşescu.
În ofensivă este actualul preşedinte. Şi este de înţeles. Status-quo-ul nu îi convine. Opoziţia a capitalizat, nemeritat, toată frustrarea pricinuită de marasmul economic, de nepriceperea şi corupţia puterii şi aşteaptă destul de relaxată alegerile. Cu toate acestea, nu ei sunt prima ţintă a preşedintelui, ci, paradoxal, propriul său partid – PDL. Care, surprinzător, este la fel de relaxat ca şi Uniunea Social Liberală în privinţa rezultatelor electorale de anul viitor.
Pe ce se bazează PDL? Pe faptul că a trecut ceva vreme de la tăierile de salarii şi pensii din 2010, că valul de furie s-a domolit şi că relativa stabilitate macroeconomică şi aprecierile organismelor financiare internaţionale le-au readus înapoi o parte din electoratul pierdut, dar, mai ales, pe rezultatele alegerilor experiment din Maramureş şi Neamţ, unde PDL a obţinut scoruri mai bune sau aproape egale cu ale opoziţiei. Ceea ce demonstrează, în viziunea lor, că previziunile sumbre ale sondajelor de opinie la scară naţională ar putea fi simple exagerări şi că de fapt PDL stă mult mai bine decât pare.
Traian Băsescu are o problemă cu ambele ipoteze de lucru ale partidului său. România nu stă atât de grozav din punct de vedere economic – o înrăutăţire, destul de probabilă, a climatului economic continental va mătura într-o clipă toate progresele chinuite făcute în ultimul an, iar voturile primarilor cu expertiză în trocul voturi contra zhăr şi ulei nu vor fi suficiente pentru ca el să nu fie nevoit să cedeze puterea, în 2012, actualei opoziţii.
Mai mult, s-a angajat în faţa Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Mondiale şi a Comisiei Europene că în plin an electoral nu doar că ritmul reformelor nu va slăbi, dar că o să se şi intensifice. Ceea ce înseamnă nu doar disponibilizări în sistemul public, cât mai ales diminuarea jafului din marile companii de stat. Consecinţele vor fi dezastruoase pentru actualele planuri electorale ale PDL. Reînceperea protestelor sindicale ar muşca din nou din procentele partidului iar reducerea pierderilor companiilor statului echivalează cu mai puţini bani furaţi şi implicit cu mai puţine resurse care să finanţeze o campanie bazată pe pomeni electorale.
De ce sabotează Traian Băsescu planurile partidului său, bazate pe o reţetă care a funcţionat atât de bine anii trecuţi, în folosul ambelor părţi? Pentru că nu are de ales. Nu mai există resurse financiare pentru ca în 2012 statul să fie generos cu planurile electorale ale partidelor de la putere, cum a fost în 2009, în 2008, în 2004 şi tot aşa.
În primăvară, reticenţa sa faţă de folosirea aceloraşi metode electorale, mari consumatoare de bani, venea mai degrabă din prudenţă. La sfârşitul verii, temerile care alimentau acea prudenţă s-au confirmat. De abia ieşiţi dintr-o perioadă de recesiune, trebuia să ne pregătim de una nouă. Criza europeană a scăpat de sub control, iar perspectivele economice ale României s-au deteriorat consistent. Cu câteva luni în urmă, prognoza de creştere pentru 2012 era de aproape 4%, joi Comisia Europeană a redus-o la 2,1%.
Fără o creştere economică semnificativă, obţinerea celor 16 miliarde de euro de care avem nevoie anul următor pentru a plăti datoriile noi şi vechi devine o misiune extrem de dificilă. Ea va fi, de departe, prioritatea numărul unu a României şi va trece în plan secund toate celelalte calcule, inclusiv cel electoral.
Unul dintre principalele obiective ale vizitei preşedintelui la Berlin a fost să obţină promisiunea că Germania va participa mai consistent la finanţarea deficitului nostru bugetar. Mai direct, că ne va împrumuta mai mulţi bani decât a făcut-o până acum. Aproape imediat după întoarcerea preşedintelui, o altă delegaţie va pleca în Statele Unite. Reprezentanţii Ministerului Finanţelor şi ai BNR vor prezenta investitorilor americani oferta de obligaţiuni în dolari, prin care intenţionează să strângă cel puţin un miliard de dolari.
În condiţiile în care aproape toate marile economii europene aleargă disperate după împrumuturi în aceste zile, România are o singură şansă pentru a-şi securiza banii necesari plăţii datoriilor. Să demonstreze că va rămâne solvabilă. Pentru asta, atât preşedintele cât şi finanţiştii se folosesc de singurele argumente la care sunt sensibili investitorii: planuri convingătoare că statul român strânge cureaua suficient de tare pentru a nu intra în incapacitate de plată şi certificatele de bună purtare date de FMI, Banca Modială şi Comisia Europeană, care să ateste că am pus şi punem în aplicare planurile pe care ni le asumăm.
De aceea, şi dacă ar vrea să facă altfel, Traian Băsescu nu are decât o singură cale de urmat. Aceea de a-şi respecta promisiunile pe care le-a făcut la Bucureşti şi pe care le-a reiterat la Berlin. Pentru că orice încălcare a angajamentelor într-un moment critic ca acesta şi care peste trei luni ar putea fi şi mai critic, înseamnă să supui ţara unui risc imens de a intra în faliment.
Sună de domeniul ştiinţifico-fantasticului ca România să aibe deficit zero în 2013? Da. Pare de necrezut că nu vor creşte deloc salariile şi pensiile şi că se vor face concedieri într-un an electoral? Da. Şi totuşi, aceste scenarii ce par imposibile vor deveni, cel mai probabil, în mare parte, realitate. Pentru că, realmente, România nu mai are de ales.
Primele partide care trebuie să accepte această realitate sunt PDL şi UDMR, deoarece de miniştrii şi parlamentarii lor depind realizarea multora dintre măsurile prevăzute în acordul cu FMI, dar şi alte priorităţi legislative şi executive, cum ar fi aprobarea în Parlament a unor legi importante, dar şi deblocarea unor investiţii şi creşterea ratei de absorbţie a fondurilor europene. Până acum, acest lucru nu s-a întâmplat. Motivul e foarte simplu.
După cum spuneam şi mai înainte, cele mai multe sunt decizii nepopulare şi vor pune ambele partide în dificultate în campania electorală. De aceea, miniştrii şi parlamentarii lor sunt supuşi unei presiuni constante din partea nivelurilor inferioare ale formaţiunilor pentru a temporiza aplicarea acestor măsuri. Şi nu e doar asta. Până să se gândească la binele partidelor lor pentru următorii patru ani, cu toţii se gândesc, şefi şi membrii de rând, din Bucureşti sau din provincie, la ce vor pierde fiecare, individual, o dată cu reducerea masivă a cheltuielilor companiilor de stat la care sunt cablaţi. Interesele lor directe le dictează ca toate companiile şi instituţiile publice pe care România s-a angajat că le va deparazita să rămână în continuare neatinse. Iar asta se şi întâmplă. Toată lumea se declară de acord cu reducerea pierderilor din sistemul medical, dar de întâmplat, concret, nu se întâmplă nimic. La fel şi în transporturi şi energie, despre care am scris pe larg săptămâna trecută.
Cum va fi spart blocul politic care se opune imperativului reducerii jafului bugetar? Greu de spus cu certitudine, dar un lucru este evident. Din ce în ce mai mulţi dintre oamenii de bază ai puterii au ajuns să fie anchetaţi şi chiar arestaţi pentru afaceri de corupţie.
Nucleele dure din ambele partide gravitează în jurul unor centre de putere politice, administrative şi financiare regionale. Cu cât au pe mână mai mulţi bani şi mai multe funcţii, cu atât controlează mai mulţi oameni şi, implicit, mai multe voci în partid. Aceştia pot ajunge la un moment dat o masă critică şi pot căpăta un drept de veto asupra tuturor deciziilor importante. Nu au nici o problemă să boicoteze chiar şi un comandament strategic venit de la centru, dacă le afectează interesele.
Întâmplător sau nu, atât în cazul PDL cât şi al UDMR, cele mai importante astfel de centre sunt situate în Transilvania. Ceea ce face ca nu doar alianţele intra-partinice să fie extrem de eficiente, ci şi cele inter-partinice. Concret, dacă nici baronilor PDL nici celor UDMR nu le convine proiectul reorganizării administrative, el poate fi îngropat de comun acord de ambele partide, dar cei ce îşi vor asuma public opoziţia vor fi doar cei de la UDMR. Din motive tactice, pentru a nu îi expune pe cei de la PDL mâniei prezidenţiale. La fel şi în cazul enervantelor investigaţii ale Agenţiei Naţionale de Integritate, şi al noii legi privind promovarea judecătorilor la Înalta Curte. Sau al oricărui proiect care i-ar putea atinge la bani şi privilegii pe oamenii puterii.
Însă, fără doar şi poate, PDL a intrat în stare de şoc după ultimele arestări din Transilvania. Arestarea primarului Clujului, Sorin Apostu, precedată de cea a vicepreşedintelui Consiliului Judeţean Cluj, Radu Bica, a şefului Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă, Silviu Bian, a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Virgil Baciu, a şefului Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov, Ionel Spătaru, precum şi de anchetarea ministrului Muncii, Ioan Botiş, a secretarului de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ioan Andreica, a liderului PDL Maramureş, Mircea Man şi a şefei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Crinuţa Dumitrean, toate au băgat groaza în reţeaua de colectori de bani pentru partid. Dar mai ales în rândul şefilor lor.
Şocul este cu atât mai mare cu cât doi dintre cei vizaţi de anchetele din ultima vreme se numără printre cei mai importanţi primari ai PDL, cu şanse maxime de a fi realeşi anul viitor. Şi care în plus sunt şi doi dintre cei mai activi contributori cu fonduri la bugetul partidului. Cum ar veni, doi ostaşi credincioşi şi destoinici ai partidului. Cu mic, cu mare, democrat-liberalii îşi pun o singură întrebare: ce vrea Băsescu de la noi?
Este o coincidenţă faptul că într-un moment de impas în promovarea unor schimbări importante pentru modernizarea României, când atât PDL cât şi UDMR se codesc să treacă la fapte, numărul celor anchetaţi şi arestaţi din rândurile puterii creşte de la o zi la alta? Cel mai probabil, nu. Este morală folosirea unor astfel de măsuri de coerciţie? Doar dacă ni se pare morală ideea că scopul scuză mijloacele. Şi dacă ni se pare un târg acceptabil ca alţi corupţi, refugiaţi în batalionul disciplinar de la UNPR, să beneficieze de o conservare pe termen nedifinit a dosarelor penale în schimbul voturilor disciplinate.
A priceput PDL mesajul? Se va alinia comandamentului politic şi economic care face din reducerea cheltuielilor statului, decăpuşarea companiilor falimentare şi scăderea corupţiei prioritatea zero? Vor accepta liderii partidului să pună în practică soluţii care pentru ei echivalează cu o sinucidere politică? Vor renunţa la (o parte din) bani ca să îşi salveze pielea? Nu e uşor de anticipat, însă răspunsul trebuie să-l dea repede. Mai este foarte puţin timp rămas din acest an şi multe din măsurile promise instituţiilor financiare internaţionale se apropie iute de scadenţă.
Pentru a fi sigur că este înţeles corect, preşedintele le-a transmis fără echivoc: PDL s-ar putea să nu obţină nici 30% la următoarele alegeri, dacă va mai fi zguduit de scandaluri de corupţie. Declaraţia a fost dată cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung chiar în ziua arestării primarului Clujului, unul dintre apropiaţii lui Emil Boc. Nici că putea fi făcută într-un moment mai bun pentru ca ea să se bucure de atenţie maximă.
Mesajul pentru PDL nu s-a oprit aici. Potrivit aceluiaşi ziar german, preşedintele nu doar că nu este deranjat, ci chiar foarte bucuros că apar formaţiuni politice noi. Ce înseamnă asta? O nouă confirmare a strategiei sale pentru alegerile din 2012: ansamblarea unei constelaţii de partide mai mici care să obţină împreună peste 50% şi căreia să-i încredinţeze formarea viitorului guvern. PDL va fi un partid important în ecuaţia prezidenţială, dar nu va mai juca un rol determinant. Cel puţin, nu în formula actuală.
Evident, această strategie nu are nici o şansă de reuşită dacă procesul de fărâmiţare politică, care pare să fi devenit o ţintă clară a lui Traian Băsescu, nu cuprinde şi formaţiunea dominantă, USL. Pentru toţi scepticii care se îndoiau că spargerea USL şi chiar a PSD ar fi posibilă, încercarea haotică de schimbare a lui Mircea Geoană din fruntea Senatului, degringolada internă şi planurile acestuia de a părăsi partidul împreună cu mai multe filiale şi a înfiinţa unul nou ar trebui să îi facă să se mai gândească.
Dacă planul preşedintelui este să închege cu orice preţ, monetar sau moral, o majoritate care să-i voteze fără ezitare proiectele de schimbare a ţării, care este misiunea lui Ion Iliescu? Aceeaşi dintotdeauna – să ţină PSD strâns unit în jurul său. Dar şi una nouă – să îl împiedice pe Traian Băsescu să transforme în cioburi marile confreerii mafiote care în România poartă numele de partide. Scopul său principal, de fapt, este să păstreze clasa politică în forma şi consistenţa pe care le-a lăsat moştenire urmaşilor atunci când şi-a încheiat ultimul mandat. O adunătură de „politicieni” care refuză să accepte că timpurile, lumea, se schimbă ireversibil şi că, dacă nu ţin pasul, vor dispărea.
P.S. Pentru PDL-iştii care încă nu pricep ce li se întâmplă le recomand să citească istoria războaielor romane. De acolo vor afla că unii generali obişnuiau să omoare o zecime din ostaşi, aleşi la întâmplare, pentru a pedepsi întreaga legiune pentru lipsă de bărbăţie în luptă sau dezertare. Aşa a intrat în istorie cuvântul „decimare”.
