Foarte mulți dintre cei ce au urmărit ieșirea publică a președintelui Klaus Iohannis de săptămâna trecută, la bilanțul primelor 100 de zile de mandat, au răsuflat ușurați. Deși discursul a fost destul de subțire, plin de fraze pompoase și de clișee neacoperite de fapte, răspunsurile la întrebările jurnaliștilor au arătat, în premieră aș spune, un președinte iute la minte, cu o părere foarte clară despre principalele teme de interes din societate și dotat cu o doză de umor de bună calitate surprinzător de mare. Pe scurt, au răsuflat ușurați pentru că au primit dovada că în fruntea statului se află un om interesant, nu o momâie.
O dată cu această constatare îmbucurătoare s-a născut însă o altă întrebare, la fel de tulburătoare: dacă nu este o momâie, atunci de ce se poartă ca o momâie? Ce face toată ziua la Cotroceni, de nu prea se văd nici vreo strategie, nici mișcări tactice și nici rezultate?
Chiar crede că multitudinea de probleme stringente ale țării, a căror rezolvare reclamă urgent un spirit vizionar, o forță mobilizatoare și un talent de coordonator, se vor rezolva de la sine? Chiar crede că va putea juca un rol important în evoluțiile mult așteptate, pe care le-a menționat în discurs, doar ieșind o dată la trei luni și amintind care sunt restanțele politicienilor și ale partidelor?
Numeroși comentatori au plasat, în ultimele luni, același tip de întrebări pe lista lor de îngrijorări, identice cu cele pe care le au mulți dintre cei ce l-au votat pe actualul președinte, plini de speranță. Dar, până acum, astfel de întrebări au rămas simple exerciții retorice. Klaus Iohannis nu a fost generos cu explicațiile privind modul în care privește misiunea, instrumentele, metodele de atingere a obiectivelor și limitele mandatului prezidențial.
Există însă două indicii despre cum își răspunde singur Klaus Iohannis la aceste întrebări. Amândouă au apărut în răspunsurile pe care le-a dat jurnaliștilor cu ocazia bilanțului de 100 de zile de mandat. Când un jurnalist a spus că pagina de Facebook a președintelui a strâns peste un milion de fani, președintele l-a corectat rapid: un milion jumate!
Trecând peste doza de infatuare adolescentină care a răzbătut din viteza de reacție la eroarea ziaristului, detaliul de atitudine confirmă ceea ce s-a văzut și în câteva dintre băile de mulțime pe care le-a făcut: președintele se crede încă în luna de miere a relației sale cu cetățenii. Și are și motive. După cum o arată sondajele, cota sa de popularitate este la un nivel foarte mare.
Această cotă de încredere, pentru care numărul de fani de pe Facebook este un sinonim, îi dă și satisfacție, dar este și un motiv de teamă. Îl face să se simtă sigur pe sine, chiar ușor arogant, dar în același timp plăcerea numerelor mari vine la pachet și cu teama că ar putea-o pierde.
Deși contrare, ambele emoții îl împing în aceeași direcție, la inacțiune. Pe de o parte, cifrele încrederii în el îi susură în urechi că face bine ceea ce face (dar face ceva?), că nu are nici un motiv să se grăbească, că poate să mai adăsteze în starea asta de grație, suspendat la o distanță confortabilă de mari ambiții, deasupra responsabilităților și a conflictelor în care sunt prinse toate celelalte centre de putere.
Pe de altă parte, teama îi întărește convingerea că nu ar trebui să se grăbească să se implice prea tare în marile teme contencioase, deoarece riscul de a face o mișcare greșită este mare și ar putea pierde rapid cota de popularitate de care se bucură acum. Așadar, președintele Iohannis nu se amăgește cu gândul că nu ar fi nevoie de el pentru a urni lucrurile în această țară. Doar că nu e dispus să-și abandoneze zona de confort în care se află acum pentru a se arunca într-o luptă cu riscuri imense.
În același timp, știe prea bine că timpul trece și nu va putea rămâne multă vreme suspendat între așteptările celor ce l-au votat și riscurile unei poziții angajante în favoarea continuării reformării statului. Dovadă al doilea indiciu, reacția sa iritată la întrebarea privind relația sa cu Traian Băsescu. Expresia care i-a fulgerat fața când l-a făcut „postac“ pe fostul președinte spune totul despre cât de adânc îl rod împunsăturile pe care predecesorul său i le administrează constant. Nici o întrebare, nici măcar cea referitoare la relația sa cu firma Holz, și nici unul dintre comentariile jurnaliștilor nu l-au atins. Până la cele despre criticile lui Traian Băsescu.
Și este de înțeles. Oricâte defecte ar avea fostul președinte și oricâte greșeli a făcut, în special în privința desemnării unui succesor, nimeni nu poate contesta că a ajuns să stăpânească la perfecție pârghiile de comandă și control pe care i le-a oferit funcția prezidențială. Știe la precizie pe ce buton trebuie apăsat pentru un anumit efect, în timp ce Klaus Iohannis de-abia învață. Exact cum învăța și fostul președinte în primăvara lui 2005. Azi, însă, Traian Băsescu are un avantaj major față de actualul președinte, determinat de poziția diferită pe care se află cei doi pe curba învățării științei de a fi președinte.
De aceea, când Băsescu îl împunge și îi atrage atenția că a făcut una și ar fi trebuit să facă alta, doare. A durut cu certitudine atunci când i-a reproșat lui Klaus Iohannis că, în timpul vizitei în Ucraina, nu s-a întâlnit cu reprezentanții minorității române și, mai ales, că nu a pus pe agenda discuțiilor cu președintele Poroșenko faptul că românii sunt primii luați în armată, pentru a lupta cu separatiștii din est.
Așa cum a durut și reproșul că nu s-a opus numirii lui Eugen Teodorovici la Finanțe, după ce acesta votase împotriva arestării lui Dan Șova. Oricât de convins ar fi că fostul președinte îl atacă pentru a-și (re)construi capitalul politic și că nu Traian Băsescu este cel îndreptățit să vorbească despre blaturi cu Ponta, știe că în ochii publicului de dreapta, justițiar, al cărui vot a fost decisiv în alegerea sa din 16 noiembrie, aceste acuzații contează.
Contează pentru că au cel puțin un sâmbure de adevăr: cine altcineva decât Klaus Iohannis îi poate ține piept liderului PSD? Cine altcineva decât Klaus Iohannis trebuie să fie ultimul apărător al justiției în fața complicităților penale ale politicienilor? Și cum altfel poate demonstra că exact asta va fi și va face decât cu fapte?
Degeaba iese în bilanțuri cu declarații bombastice, dacă atunci când vine vorba să îl expună pe Ponta ca pe unul dintre marii apărători ai corupților care îl au cu ceva la mână el tace mâlc și se tupilează în spatele unei interpretări a Constituției à la Iliescu. Iar dacă unora le vor scăpa astfel de mici gesturi de lașitate sau de nepricepere, poate fi sigur că Traian Băsescu i le va scoate pe nas.
Și poate fi sigur că, dacă nu își ridică jocul la nivelul speranțelor cetățenilor care l-au votat pentru că erau convinși că Ponta va îngropa justiția, primii care îi vor retrage susținerea sunt exact aceia care au rămas alături de Traian Băsescu până aproape de finalul mandatului său doar pentru că nu a tăcut atunci când se pregăteau mari porcării, precum predarea CFR Marfă către Gruia Stoica sau iertarea de datorii a Rompetrol și câte și mai câte. Iar acești români care au învățat să aibă așteptări foarte mari de la președinte când e vorba de lupta anticorupție și de punerea la respect a marilor mafioți din politică nu sunt puțini deloc.
Iritarea vizibilă a lui Klaus Iohannis față de bâzâitul de țânțar tenace al lui Traian Băsescu este, de fapt, iritarea față de o presiune din ce în ce mai mare pe care o simte din partea unei categorii de români care așteaptă de la el să nu tacă și să și facă. Însă ar fi o mare greșeală ca actualul președinte să interpreteze această presiune ca pe o dorință ca el să repete modelul de președinte al lui Traian Băsescu.
Acel model a fost bun pentru perioada în care nimic nu mergea bine în stat, iar o reformare ar fi fost insuficientă deoarece statu-quo-ul trebuie pur și simplu dinamitat. A fost un model născut din nevoia ca președintele să fie în același timp și buldozer și luptător de gherilă și combinator cinic, fără scrupule, capabil să-și facă aliați de moment din speciile cele mai sordide cu putință și să-i sacrifice rapid de îndată ce nu îi mai sunt de folos.
Astăzi, acest model nu mai este de actualitate. Și nu pentru că în relația cu partidele și cu zone din administrație nu ne-ar folosi încă un președinte-buldozer. Din contră. Mai este mult de rânit în clasa politică. Modelul Băsescu nu mai este de actualitate pentru că nici serviciile de informații, nici justiția, nici statul în ansamblul său nu mai sunt dispuse să accepte un președinte autoritar, un comandant suprem. Ceea ce este foarte bine. Dacă vrem să ieșim la liman cândva, România trebuie să devină o autentică societate deschisă.
În schimb, avem nevoie în continuare de un președinte care să medieze între instituții, care să urmărească atent respectarea echilibrului între puteri. Dar, mai ales, avem mare nevoie de un președinte-„avocat al poporului“, în sensul de principal promotor al marilor proiecte de modernizare a statului și a societății. Și de un președinte-„căpitan de echipă“, în sensul de principal mobilizator de energii ale statului și ale societății civile pentru realizarea lor.
Da, știu, sună la fel de frumos și de găunos ca și discursul de 100 de zile al președintelui. Pentru că la întrebarea „și cum pot deveni aceste mari proiecte de modernizare realitate?“, în condițiile în care partidele se poartă cel mai adesea ca niște imense uzine de făcut bani negri, nu auzi de la nimeni din clasa politică un răspuns interesant și coerent. Cu toate acestea, acest răspuns există. Pentru că există o cale prin care România poate transforma în realitate toate proiectele vitale de care auzim de zeci de ani, dar pentru care nimeni nu mișcă un deget.
Klaus Iohannis nu trebuie să fie un nou Traian Băsescu. Dar dacă vrea să aibă un rol important în istoria acestei țări trebuie să iasă din autosuspendarea în care se află acum și să înceteze să mai fie singur. Trebuie să își ia de partea lui toți oamenii din societatea civilă, din mediul de afaceri și chiar din puținele zone salubre ale politicii care își doresc sincer o schimbare de profunzime și să devină coordonatorul procesului prin care ei propun și vor impune reguli mai justel, prin care să devenim o comunitate sănătoasă, cu reguli mai juste și cu instituții sănătoase.
Cum se poate face asta? Simplu. Dacă implicarea sa în viața partidelor este reglementată destul de strict și nici nu este de dorit să repete experimentele de tip Băsescu cu partide dirijate de la Cotroceni, nimeni nu îl împiedică să se implice în orice tip de proiect al societății civile. Nimeni nu îl împiedică să se întâlnească zilnic cu ONG-uri sau cu asociații profesionale, să le asculte propunerile, să le facă sugestii, să devină coordonatorul informal al marilor propuneri menite în final să pună presiune pe administrație pentru a corecta cursul guvernării.
Guvernul nu este în stare să facă autostrăzi? Face ceva greșit! Cine poate determina ce anume greșește? Specialiștii. Există specialiști și în afara Guvernului? Evident. Foarte mulți chiar. Președintele poate fi catalizatorul grupării lor într-o asociație informală a competențelor care să propună alternative la metodele și acțiunile Executivului. Fără un sprijin politic, orice fel de inițiativă a societății civile menită să îmbunătățească nivelul educației, al sănătății, al eficienței administrației moare pe scările Guvernului. Cu sprijinul președintelui, însă, nimeni nu își va putea permite să ignore propuneri evident benefice.
Ar fi simplu ca președintele să devină un fel de șef de ONG? Nu. Efortul de coordonare, de punere în acord a punctelor de vedere contrare, de transformare a lor în propuneri de politici publice nu este deloc ușor. Dar nici imposibil. Cu ajutorul unor consilieri valoroși, tot acest demers poate fi compartimentat și eficientizat. Tot ce trebuie să facă președintele, în final, este să se asigure că el și echipa sa girează cele mai interesante proiecte și propuneri cu putință și că își va pune la lucru toată energia și diplomația pentru a determina partidele să le accepte.
Așa ceva nu prea sună a fișa postului de președinte al României, dar sigur sună mai interesant decât neutralitatea moartă a unui locuitor într-un turn de fildeș, sigur garantează o implicare de partea cetățenilor mai aproape de ce își doresc cei ce l-au votat pe 16 noiembrie 2014. În mod cert, nimeni nu își mai dorește un președinte suspendat. Și cu atât mai puțin unul autosuspendat.
P.S. Cum se explică ieșirea lui Traian Băsescu de luni seară, de la B1 TV și atacurile împotriva șefilor DNA, SRI, Înalta Curte? Prin cele două semnale pe care Elena Udrea i le-a transmis fostului președinte în ultimele două săptămâni, după declarațiile sale publice din 22 martie, care au înfuriat-o. Detalii aici – ”Ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni cu Traian Băsescu”
