Decizia Curții Constiționale a suscitat critici acerbe. Marți, Curtea respinsese sesizarea PNL împotriva înființării unei secții speciale pentru magistrați în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte, deschizând drumul modificării legislative. Dar a greșit oare Curtea cu adevărat?
În primul rând, să spunem că rolul Curții Constituționale nu este să legifereze. Curtea nu dă legi și nici nu le corectează. Ea nu amendează textele care ajung pe masa ei, nu le face nici mai bune, nici mai rele. Curtea Constituțională nu face decât să constate un dezacord (sau absența lui) între textul care i se supune examinării și Constituție. Sigur că lucrurile sunt mai complicate de-atât. Chiar dacă nu se poate substitui legiuitorului, Curtea poate consacra o anumită soluție, așa încât rolul ei nu este cu adevărat neutru. Cu atât mai mult cu cât uneori se impune și o laborioasă interpretare a Constituției. Așadar e firesc ca deciziile acestei instanțe să suscite critici. Nu proteste de stradă, asta am mai spus, ci critici argumentate.
De data aceasta însă era imposibil ca judecătorii să admită sesizarea PNL, căci ea nu poate fi susținută decât cu argumente subiective și de ordin circumstanțial, opinează autorul Horațiu Pepine în publicația Deutsche Welle.
Să descriem pe scurt situația. Astăzi, magistrații (fie ei judecători sau procurori) sunt anchetați numai de DNA. Acolo există un birou specializat care se ocupă de acest domeniu. De ce DNA? La această întrebare nu avem un răspuns precis. Cert este că acestei structuri speciale i s-au oferit prerogative foarte puternice, căci toți înalții demnitari aleși ai statului, consilierii prezidențiali, funcționarii publici, ofițerii de poliție și așa mai departe, incluzând de fapt întregul aparat de stat, sunt anchetați de DNA. Dar așa cum spuneam, din această listă fac parte și judecătorii și procurorii. Toate puterile statului sunt cuprinse. DNA își poate declina competența, așa cum s-a mai întâmplat, dar are prioritate.
Să reținem așadar că, în stadiul actual, există deja o structură specială care îi anchetează pe magistrați, așa cum preciza de altminteri și procurorul general Augustin Lazăr, unul dintre oponenții proeminenți ai modificării legii: ”Bănuiesc că această propunere e făcută de cineva care nu aparţine sistemului nostru, ci este din exterior şi doreşte să-i ia DNA-ului, care tocmai are un birou specializat, care face o muncă cu rezultate, şi să o dea unei structuri iluzorii să facă un experiment oarecare. Nu este în regulă. (..) DNA rămâne fără obiectul activităţii sale şi se înfiinţează o aşa-zisă direcţie contra magistraţilor care nu se ştie ce va face acolo” (Mediafax, 29 august 2017)
Un lucru e cert: autorii legii noi exact acest lucru au dorit – să scoată ”biroul specializat” de care vorbea Procurorul general de sub autoritatea DNA. De ce? Pentru că, în opinia lor, DNA ar abuza de puterile sale pentru a-i șantaja pe judecătorii vulnerabili, impunându-le anumite soluții în dosare. Nu știm dacă lucrurile stau așa sau nu și, în consecință, va trebui să punem acest argument între paranteze. Prin urmare nu putem decide în principiu dacă e bine sau nu ca magistrații să fie anchetați de DNA sau de un departament diferit. Câtă vreme procurorii învestiți cu această misiune sunt numiți în mod transparent și după criterii obiective, e totuna dacă activează la DNA sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Nu umbrela instituțională e importantă, ci etica profesională a celor implicați.
Privind lucrurile de pe versantul celălalt, DNA ar fi singura soluție, dar numai în virtutea încrederii subiective. Am văzut de altfel că Procurorul general pretinde că modificarea legislativă ”nu este în regulă”, dar nu aduce niciun argument, în afară de faptul că ”DNA rămâne fără obiectul activităţii sale”.
Prin urmare, atât unii cât și alții aduc argumente de ordin circumstanțial. Unii se plâng că procuroarea șefă Laura Codruța Kovesi abuzează de imensele sale prerogative, ceilalți, în virtutea unei încrederi nelimitate, pretind că numai ea poate purta în mod eficient lupta împotriva corupției. Nu minimalizăm aceste argumente: Ele sunt esențiale în lupta politică și adevărul va trebui să fie statornicit. Dar Curtea Constituțională nu poate lua în considerare această categorie de fapte, ea nefiind organ de anchetă și nici instanță politică.
Ca să simplificăm, Curtea nu ar fi putut admite sesizarea decât cu condiția să încorporeze în textura deciziei sale afirmația că Laura Codruța Kovesi ar fi singurul procuror fiabil din România. Și cu adevărat grav este faptul că, sub masca preocupării etice, i se pretinde Curții să accepte afilieri politice care nu au nimic de a face cu planul constituțional.
