Faptul că s-au încălcat deja minimele reguli de etică profesională nu mai deranjează pe nimeni. Şi ce dacă s-a schimbat statutul Uniunii Scriitorilor din România doar pentru ca preşedintele care a avut două mandate să mai capete un mandat? Pe cine mai deranjează asta în România? Mai ales când o face „elita bună“. Şi ce dacă premiul „Scriitorul anului“ este acordat unui om care face parte din echipa de conducere a instituţiei care o acordă? Conflictele de interes nu există în „elita bună“, ele sunt dincolo de bine şi de rău. Principiile şi regulile sunt pentru „ceilalţi“, nu pentru „lumea bună“. De excluderi fără acoperire ce să mai vorbim? Două grupări sunt în plin proces. Nu mă voi opri la aceste detalii care ar trebui să nu ne scandalizeze atât de mult pe noi, cei care nu suntem membri USR, ci pe membrii acestei organizaţii. E treaba lor. Dar îmi este jenă de lipsa lor de jenă.
Pe mine, ca simplu cetăţean şi coleg de breaslă cu aceşti oameni, fără a fi şi coleg de instituţie, mă interesează altceva. Ceva ce ţine de banul public care deja e o problemă publică.
Lucrul care mă deranjează cel mai mult e o chestiune de principiu care se pare că nu deranjează mai pe nimeni.
Şi anume, faptul că scriitorii beneficiază de un plus de 50% la pensie. Dar de această pensie beneficiază nu doar scriitorii, ci şi alţi membri ai unor „uniuni ale creatorilor“: „prin uniuni de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică înţelegem persoanele juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, din domenii precum cel al creaţiei muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale, jurnalistice şi al artelor plastice care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică“. Da, chiar şi jurnalişti.
Deci devii membru al USR sau al oricărei alte Uniuni de creaţie şi ai automat un adaos de 50% la pensie. Peste 2.700 de membri, de scriitori, are ţara asta? Nu mai spun de indemnizaţiile de merit care se acordă cum se acordă. Peste 100 de scriitori au indemnizaţii de merit? Interesant că printre ei sunt şi luptătorii aprigi pentru un stat minimal, cei care se iau la trântă cu statul social şi cu „asistaţii social“. Adică vrem stat minimal şi antisocial pentru „ceilalţi“ şi indemnizaţii speciale şi pensii mărite pentru „elite“. Banalitatea ipocriziei.
Totuşi, eu am o nedumerire: de ce doar aceste categorii şi aceste bresle? Cu ce sunt mai speciali scriitorii (şi cei de mai sus, însă eu mă voi referi doar la breasla mea) decât medicii, inginerii, agronomii, profesorii, ţăranii sau muncitorii etc.?
Cum pot eu, ca scriitor, ca om ce aparţin unei bresle destul de vocale, să demasc nedreptatea grupurilor de putere corupte, politicienilor corupţi şi, mai ales, să condamn, de exemplu, pensiile nesimţit de mari, aşa-numitele „pensii speciale“, când eu fac la fel? Ce mă legitimează pe mine să condamn acest lucru dacă eu şi instituţia care mă reprezintă facem exact acelaşi lucru? Mai am eu o legitimitate şi drept moral să-i judec pe alţii când ambii facem la fel? Cum putem lupta cu procesul de privilegii şi „castizare a României“ când noi facem la fel? La cote diferite, fireşte.
