Până în 1989, pe 23 august liderii regimului totalitarist celebrau, an de an, răsturnarea altora – îndepărtaţi de la putere în 1944 prin actele de curaj ale unor patrioţi care au devenit, din nefericire, curând victime ale altei tiranii, şi mai cumplite. Astăzi, nostalgicii vremurilor comuniste nu prea sunt totuşi tentaţi să invoce ziua de 23 august ca pe un simbol al presupusei ere de împliniri. Motivul acestei reticenţe este simplu – pe data de 23 august, cetăţenii erau forţaţi de o întreagă armată de funcţionăraşi fuduli să participe, deseori în condiţiile unui disconfort fizic considerabil, la tot soiul de parade şi defilări închinate faraonului aflat în fruntea ţării şi a gealaţilor săi.
Indiferent de înjosirea pe care o presupunea, ziua de 23 august era însă, incontestabil, un eveniment de anvergură naţională, inclusiv în plan social. Ziua se dorea reprezentativă pentru dimensiunea şi trăinicia parteneriatului dintre guvernanţi şi guvernaţi, deşi acesta era, de fapt, unul himeric. Oarecum surprinzător, în era postdecembristă nici o altă zi nu a reuşit să „detroneze” simbolistica zilei de 23 august. Actuala zi naţională, 1 decembrie, a ajuns rapid un eveniment elitist, marcat de perorările politicienilor despre „Marea Unire”, în faţa unui public din ce în ce mai puţin numeros. Poate că în 1990, când această parte a Europei trecea printr-o serie de transformări radicale, o zi dedicată unităţii naţionale şi, implicit, specificului românesc al Ardealului şi-a avut rostul ei. Dar actualele vremuri sunt unele postnaţionaliste. Chiar şi cu nişte reprezentanţi ai Jobbik instalaţi confortabil la Târgu-Mureş, spectrul secesionist a pălit de mult. De altfel, având în vedere apatia generală a românilor, cred că nici apariţia unei oferte diabolice şi adecvat de tentante – să zicem, venită din partea unor capitalişti străini şi care ar presupune plata câtorva miliarde de euro, plus crearea a mii de locuri de muncă în schimbul desprinderii unor părţi din Ardeal – nu ar suscita vreo reacţie mai notabilă, recte mai puţin anemică, decât cea avută în privinţa proiectului Roşia Montană.
Cu puţini ani în urmă ar fi părut, poate, mai firească o zi naţională dedicată reîntoarcerii României în sânul marii familii europene prin intermediul aderării la UE şi sărbătorită, eventual, în afara anotimpului hibernal, într-una dintre multele zile însorite de care are parte ţara. Acum însă, după aproape patru ani dezamăgitori petrecuţi în calitate de membru al UE cu drepturi depline, probabil că prea puţini cetăţeni mai consideră momentul aderării la Uniune drept unul epocal. Ca atare, tot ce a urmat zilei de 23 august rămâne… un alt 23 august, ce-i drept, de dimensiuni mai reduse, dar reeditat cu nemiluita ori de câte ori s-a putut de către aceleaşi „grupuri mobilizatoare”, fie întru slava variilor lideri, fie întru celebrarea presupuselor realizări colective. Iar cei care au avut grijă să transforme avuţia statului într-unele particulare preferă, oricum, să benchetuiască mai mult pe la Snagov, Monte Carlo, în Insulele Caiman sau la Phuket, astfel că o zi de naştere sărbătorită într-unul dintre restaurantele sau cluburile exclusiviste ale Bucureştilor a ajuns să pară un gest de-a dreptul parcimonios. Actualii parveniţi nu se sfiesc defel să-şi etaleze bogăţiile în nenumăratele reviste glossy care până la debutul crizei nu păreau să ducă lipsă de cititori. Partea mai puţin scrupuloasă a mass-media a învăţat rapid să anestezieze bunul-simţ, dar mai ales simţul estetic al publicului, pentru a-l determina mai întâi să accepte, iar apoi să poftească la ştirile despre ultimele vulgarităţi ale variilor clanuri de Păturici, oligarhi etc., prezenţi de-acum nonstop atât în presa scrisă, cât şi pe sticlă. Ceauşeştii ar fi, neîndoielnic, extrem de uimiţi să constate cât de uşor este, de fapt, să prosteşti poporul, dar şi cât de bine s-a descurcat eşichierul lor II şi III în a se propulsa pe post de moştenitor al avuţiei naţionale, dezarmând – cu profesionalism şi tupeu – o naţiune întreagă, transformată într-o masă amorfă şi pauperă, pasivă în faţa devalizărilor şi nedreptăţilor care se petrec sub privirile ei.
În prezent, nu există nici cel mai mic pericol ca vreun festin al noilor privilegiaţi să fie bulversat de mulţimea furioasă după modelul Braşov 1987, când muncitorii înfometaţi dăduseră buzna peste activiştii de partid adunaţi să se ghiftuiască. România emană, la ora actuală, doar resemnare acută, însoţită de dorinţa emigrării. Cel puţin 10% din medici au luat deja calea Occidentului, întorcând spatele ţării care a ales să aloce sănătăţii cel mai mic procent din PIB din întreaga Uniune Europeană. În cursul acestei luni, nu mai puţin de 86% din români şi-au exprimat, în cadrul unui sondaj de opinie, dorinţa de a-şi căuta norocul peste hotare – un semnal fără echivoc cu privire la aşteptările pe care le mai au de la propria ţară.
În anii ’50, Republica Democrată Germană avea parte de un adevărat exod al populaţiei sale, dar nici măcar atunci numărul refugiaţilor în RFG nu a fost atât de mare precum cel al românilor dornici să plece. Atunci, autorităţile de la Berlin şi Moscova au găsit soluţia ridicării celebrului Zid. Românii, privaţi de-acum până şi de evenimente care le-ar mai putea trezi o minimă solidaritate interumană, au ajuns să mai viseze cel mult la drumul către aeroport – parcurs, pe cât posibil, cu un bilet one way în buzunar. În atare condiţii, autorităţile româneşti ar face bine să înţeleagă că pronosticul asupra viitorului ţării este, din păcate, unul extrem de rezervat.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
