Numai un an ne mai desparte de aniversarea a două-zeci de ani de la explozia primei bombe în World Trade Center. Pe 26 februarie, ziua de aniversare, am vizitat World Trade Center Memorial, pe locul unde au fost cândva cele două turnuri gemene.
Deşi fâşii de soare decupează zgârie-norii în evantaie, jos, pe stradă, pe unde ne târâm noi, muritorii, nu ajunge de-cât vântul rece şi tăios de fe-bruarie, bate dinspre New Jersey şi râul cenuşiu, pe a cărui spinare navele urcă încet spre ţărmurile mai înalte, unde palatele Vanderbilt şi Rotschild străjuiesc drumul spre nord. Fără vânt şi cu un cer complet schimbat de dispariţia gemenilor de la World Trade Center, e foarte greu să mai găseşti râul şi parcul Battery, unde bicicleam acum cinsprezece ani, şi drumul în jurul zonei calamitate, încă înconjurată de panouri de construcţie şi marcată de gâturile stinghere ale macaralelor, îmi ia nu mai puţin de zece minute, de la capătul de vest al Wall Street, unde cobor din sala de şedinţe.
Secretara devotată îmi dă în tăcere printul e-mail-ului pe care i-l trimisesem mai devreme – biletul meu de intrare la ci-mitir. Sunt o veche vizitatoare a ci-mi-tirelor, aş spune chiar că, puse cap la cap, sunt luni bune petrecute de mine în cimi-ti-re variate în jurul lumii şi acasă (Cimitirul Eternitatea, învecinat, fiind singurul refu-giu în lungii ani de practică şcolară la atelierul mecanic al liceului), dar niciodată nu am avut nevoie de permis de vizitare, ca acum. Tipăritura are numele meu, data, o hartă care arată că intrarea se face la colţul Greenwich cu Albany şi avertismentul că trebuie să îl ţii în mână în orice moment şi că forţele de securitate sunt în dreptul lor să îţi ceară şi un act de identitate. La capătul străzii traversez prin curtea vechii biserici – lumea iese la slujbă – prin-tre puţinele morminte vechi de la 1.700.
Înconjor nenumărate panouri, şi ajung la banda de securitate, scot laptopul, cu reflexul de la aeroport, şi omul de gardă îmi pune mâna pe încheietură ca să mă împiedice să-mi scot şi ceasul. Dincolo, urmează alte colţuri şi paravane şi, în sfârşit, un portativ cu un afiş care anunţă că azi se împlinesc 19 ani de la prima bombă în World Trade Center şi la 12.40 se aşteaptă ca vizitatorii să păstreze un moment de tăcere. Numai şase oameni au murit atunci, la acel prim avertisment, prin comparaţie cu cei peste trei mii de mai târziu, dar numele lor a fost trecut alături de al celorlalţi pe marele monument funerar care ocupă astăzi locul celor două blocuri-turn de altădată. În sfârşit, ajung în punctul de unde perspectiva se deschide, văd rândurile de mici stejari deco-rativi, pietrişul pavajului şi siluetele depărtate ale celor două turnuri de înlocuire, pe trei sferturi deja placate cu sticlă. Au costat deja mult peste buget şi sunt înglodate, în înălţimea lor falnică, doar în procese şi con-testări. De aici încă nu se vede şi nu se presimte nimic, dar un fel de fâşâit adânc te atrage acolo unde trebuie să ajungi.
Cele două monumente funerare sunt două fântâni gigantice, una în locul turnului de nord şi alta în locul celui de sud, proiectate de arhitectul Michael Arad, care a câştigat un concurs cu peste 5.000 de proiecte. Ar trebui să fie identice, dar mie nu mi-au părut aşa. Fântâni e un ter-men nepotrivit: două hăuri uriaşe, prăbuşindu-se în sine şi antrenând lumea întreagă în enormitatea şi simetria lor e mai potrivit. Cronicile de arhi-tectură îţi spun cât de adecvată e marginea de granit, pe care sunt înscrise cele trei mii şi ceva de nume, eu aproape că nu am văzut-o. E greu să mai vezi şi altceva decât apa căzând vertical pe marginea adâncă de granit, apoi alunecând pe orizon-tală spre gaura pătrată din centru şi formând o bordură în jurul ei în care gravitaţia pare suspendată – o suspensie a mişcării, ca un trup care pluteşte în acea secundă de indecizie dinaintea prăbuşirii. După care urmează o nouă cădere a apei, în centrul căderii precedente, spre punctul de nevedere, de despărţire finală. Soarele umanizează această absorbţie a centrului pământului, arun-când raze asimetrice peste întreg ansamblul. Nu se mai aude nimic, nici metrou, nici ambulanţe, atât de stridente la New York, doar vuietul mono-ton al apei care cade în ea însăşi.
Aici era grădina de iarnă în care am petrecut multe zile. O librărie Borders la a cărei masă am scris vreme de câteva zile paperul meu prezentat în plenara IPSA din Africa de Sud, în anul următor, un Starbucks unde îmi alimentam Mac-ul. Merg spre a doua fântână, şi acum, că privirea mi s-a obiş-nuit, văd şi numele de pe balus-tradă, în caractere clasice de maşină de scris Optima, sufla-te în bronz din interior ca noap-tea să sticlească în lumina reflectoarelor şi în ordinea stabilită de un algoritm de computer. Bro-keri, pompieri, femei de serviciu, băieţii de la lift care urcau lumea în barul cunoscut ca „Acoperişul Lumii”, două familii întregi care călătoreau în avioanele deturnate şi două pasagere gravide. Dar cine ştie cine e cine, în afară de ai lor? Mai bine de o mie de corpuri nu s-au putut reconstitui şi sunt aici, sub pietrişul aleei şi sub bazinele adânci, în marele subsol unde ieşeai din metrou şi care azi a devenit un mormânt.
E 12.40 şi ar trebui să fie tăcere. Tăcere era oricum: ce dispare vizi-bil este mişcarea. Lumea ră-mâne unde e, aparatele foto şi telefoanele dispar. Pornesc încet spre ieşire, pauza s-a încheiat şi mă aşteaptă alt episod din sce-nariile despre viitor care se ţes în birourile de mare putere ale turnurilor din jur. Nu că eu cred în puterea previziunilor, despre euro sau despre conflictul civilizaţiilor sau despre orice. Poate din cauza experienţei mele din 2008, când împreună cu sociologul maghiar Ivan Szelenyi am argumentat că prima criză economică va da peste cap succesul noilor democraţii din Europa de Est şi că mai ales Ungaria şi România sunt foar-te vulnerabile, totul sub pri-virile condescendente ale unei găşti de oficiali CIA şi State Department, care ne aduseseră până acolo doar ca să ne convin-gă ei pe noi că suntem prea pesimişti şi că nu are de unde să vină nici o criză (mai erau câteva săptămâni până la căde-rea Lehman Brothers, care a de-clanşat un tsunami global). Fiind dintre cei care au ajuns să fie chemaţi adesea să facă previziuni în mod profesional, ştiu că previziunea nu serveşte la nimic, nici în rarele ocazii când e reuşită. Înţelepciunea nu se poate transmite, iar simpla încercare de a o comunica e percepută ca nebunie.
Mă abat de pe culoarul liftului ca să mă uit la Financial District de la o fereastră de pe „Acoperişul Lumii” – impardonabilă frivolitate din partea cuiva aşteptat într-o sală de şedinţă cu alţi cinci oameni, dar pe măsură ce înaintez în vârstă mă surprind mai des ca înainte privind. Nu că poţi, fie şi în acele momente, suspenda gândirea, dar orice îmblânzire prin detalii accidentale a ce e altfel permanent, logic şi fun-damental abstract e ca o mângâiere. Intru: sunt ultima. Dar şi cea mai de departe, în toate sensurile. Moderatorul mă priveşte absent, şi totuşi concentrat: ai avut o pauză bună? Şi o secundă mai târziu suntem din nou în viitor, de partea cealaltă a hăului. 
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
