Europa a amăgit din nou România în legătură cu primirea în Spaţiul Schengen. După scenariul deja consacrat. Şi umilitor. Comisia Europeană, prin vocea lui Jean-Claude Juncker, a cerut ca ţara noastră să fie primită cât mai grabnic, împreună cu Bulgaria. Ulterior, trei state membre ne-au trântit încă o dată uşa-n nas. Austria, Germania şi Olanda s-au opus categoric. Mesajul duplicitar care ni se transmite este uşor de decriptat: UE vă vrea, dar interese naţionale punctuale vă ţin la uşă. Ele nu reprezintă poziţia oficială a Europei, care vă aşteaptă cu braţele larg deschise. Dar cum decizia primirii în Schengen se ia cu acceptul tuturor statelor membre, mai aveţi de aşteptat.
Cine este de vină pentru această situaţie umilitoare? Înainte de a trage o concluzie, vreau să vă spun o poveste adevărată, relatată recent de o sursă de-a mea, destul de bine informată, despre faptele de vitejie ale „Statului profund“. E genul de poveste imposibil de demonstrat cu acte de către un jurnalist. O operaţiune specială a statului mafiotizat, care nu lasă urme scrise, dar care trebuie dezvăluită public, pentru că este de larg interes. De ce este important ca publicul să aibă acces la astfel de informaţii? Pentru a înţelege motivele reale pentru care nu suntem doriţi în Spaţiul Schengen, pentru a nu înghiţi minciunile servite de politicienii care vor să-şi acopere urmele.
Aşadar, era pe la sfârşitul lui 2008- începutul lui 2009. Traian Băsescu era către finalul primului mandat de preşedinte al României. Un mandat început în forţă. Fuseseră răpiţi ziarişti români în Irak, fuseseră recuperaţi ulterior de către serviciile noastre secrete, iar preşedintele avusese posibilitatea să pozeze în erou naţional. În spatele acestor succese, camarila băsesciană îşi consolidase puterea în stat. Influenţa lui Gabriel Oprea sau a Elenei Udrea creştea rapid. Prim-adjunct al directorului SRI George Maior fusese numit tânărul maior Florian Coldea, după ce contribuise cu succes la finalizarea negocierilor cu teroriştii care-i răpiseră pe ziariştii români.
În tot acest timp, Olanda se chinuia să destructureze o reţea internaţională de traficanţi de droguri. Autorităţile din această ţară aveau informaţii, de la ofiţeri sub acoperire infiltraţi în reţea, că un transport important plecase cu vaporul din America de Sud, cel mai probabil din Columbia, trecuse Bosforul şi ajunsese la Istanbul. Aici, impresionanta cantitate de droguri fusese încărcată în tiruri, iar acestea se pregăteau să intre în România pentru a o traversa, în drumul lor spre Europa Occidentală. Olandezii au informat autorităţile române despre acest transport şi le-au cerut ajutorul pentru a le intercepta. Ceea ce s-a şi întâmplat. Problema este că, după capturare, o mare parte din droguri au dispărut pur şi simplu. S-au evaporat cu complicitatea unor înalţi funcţionari publici ai Statului român. Numele vinovaţilor au fost cunoscute până la cel mai înalt nivel. Senine şi cinice, autorităţile române le-au informat pe cele din Olanda că a fost capturată o anumită cantitate de droguri în Portul Constanţa. Problema a fost că acea cantitate raportată a fost mult mai mică decât cea despre care olandezii aveau cunoştinţă că a plecat din America de Sud. Din acel moment, Olanda a transmis pe canale diplomatice că va susţine primirea României în Schengen la Sfântul Aşteaptă.
Aşadar, înainte de a ne apuca să înjurăm ţările civilizate din Uniunea Europeană că nu ne primesc în Schengen, înainte să cedăm tentaţiei euroscepticismului, să abandonăm dorinţa de a ne integra deplin în Europa, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva cei vinovaţi de umilirea noastră perpetuă sunt politicienii autohtoni.
Adică tocmai aceia care ne îndeamnă să fim mândri că suntem români, care se bat cu multinaţionalele europene, care susţin că mâncăm mâncare mai proastă ca-n UE etc.
Şi dacă nu cumva ar trebui să facem ceva împotriva statului profund şi mafiotizat.
