Pentru cei care nu ştiu, există o lege, adoptată în 2003, în cadrul procesului de armonizare cu legislaţia comunitară europeană, care priveşte transparenţa decizională în spaţiul public.
În esenţă, legea spune că orice act normativ cu aplicabilitate generală emis sau adoptat de o autoritate publică (centrală sau locală) trebuie supus consultării publice, pentru cel puţin 10 zile, înainte de adoptare. Că toate sugestiile primite trebuie să primească un răspuns scris, dacă nu au fost preluate în actul adoptat. Că, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărei asociaţii, autoritatea publică trebuie să organizeze dezbateri publice cu toţi cei interesaţi.
Această lege (52/2003) mai prevede ca autorităţile publice să facă public un raport anual privind transparenţa decizională, care să cuprindă numărul total al recomandărilor primite, al celor incluse în proiectele de acte normative şi al deciziilor luate, numărul participanţilor la dezbaterile publice şi alte informaţii asemănătoare. Vă invit să faceţi exerciţiul căutării acestui document pe site-ul primăriei oraşului sau comunei dumneavoastră.
Probabil că, dacă această lege ar fi mai bine cunoscută şi mai riguros aplicată, multe din actele normative adoptate în ministere şi primării ar fi arătat altfel, şi anume mai bine. Pe de altă parte, ar fi fost mai mic numărul cetăţenilor revoltaţi de conţinutul a tot felul de legi, hotărâri de guvern, decizii ale consiliilor locale despre care află abia atunci când încep să producă efecte.
Pentru a vedea cum stăm, concret, cu aplicarea legii menţionate, organizaţia Academia de Advocacy a iniţiat un interesant experiment. Timp de 9 luni, voluntarii săi au transmis către principalele 17 ministere şi 109 primării de municipii, în baza Legii liberului acces la informaţia publică, un număr de 846 solicitări, cuprinzând întrebări referitoare la transparenţa decizională. Rezultatele sunt edificatoare.
În primul rând, a rezultat că doar o treime din proiectele adoptate în perioada respectivă au fost supuse consultării publice. Proporţia mai bună în cazul ministerelor, care au supus procedurii legale 78% dintre proiectele actelor normative. Ministerul Finanţelor publice a supus consultării Publice toate cele 64 de proiecte adoptate; în schimb, Ministerul Fondurilor Europene a supus consultării numai 5 din cele 24 acte normative adoptate. Dintre primării, s-au “evidenţiat” Sectorul 4 din Bucureşti, Huşi, Piatra Neamţ, Carei, Gheorgheni, Târgu Secuiesc şi Beiuş, care au reuşit contraperformanţa de a nu supune consultării publice niciuna dintre hotărârile adoptate.
În ce priveşte eficienţa consultării societăţii civile, cifrele sunt edificatoare: numai 4% din actele normative supuse consultării au suferit modificări în urma acestui proces. Dacă ne raportăm la totalul actelor adoptate, procentajul scade la 1% – aceasta fiind măsura receptivității autorităților la intervenţiile cetăţenilor. Dacă în cazul administraţiei centrale lucrurile stau ceva mai bine (15% modificate), în administraţia locală putem spune că transparenţa decizională, câtă e, e formală: doar pentru 2% dintre proiecte consultarea a produs modificări.
Dar transparenţa decizională e o relaţie între două părţi: administraţia şi societatea civilă. Dacă-i aşa, atunci e cazul să privim şi înspre aportul celei din urmă în procesul decizional. Lucrurile arată foarte diferit între administraţia centrală, unde în medie s-au depus 4,5 propuneri, sugestii sau opinii scrise pentru un proiect aflat în consultare publică, şi cea locală, unde s-a colectat, în medie, o intervenţie scrisă la 10 proiecte ! Ştiu, nu e întotdeauna simplu să afli la timp despre un proiect de hotărâre a unui consiliu local: primăriile nu prea respectă termenul de 10 zile dintre anunţ şi adoptarea unui act normativ, afişarea se face în cotloane ascunse ale site-urilor sau la aviziere greu accesibile.
Totuşi, nu putem ignora o anumită tendinţă a cetăţeanului român implicat de a fi mai degrabă reactiv, de a reacţiona după ce constată că a apărut un act normativ care-i afectează interesele.
Cum spuneam, transparenţa decizională – şi, în general, democraţia – e un joc în doi, administraţie şi societate civilă. Din păcate, publicul îşi ia prea rar şi prea târziu în serios rolul de contribuabil. Pentru ca lucrurile să meargă foarte prost (şi raportul Academiei de Advocacy cam asta ne spune), e nevoie de vinovăţia ambilor actori.
