Tăcerea lui Iohannis

Klaus Iohannis nu a fost ales ca să păstreze tăcerea în fața abuzurilor și mai ales a celor venite de la premier, fostul său contracandidat la președinție.

Între Crăciun și Anul Nou, profitând de ne­atenția publicului, premierul Victor Ponta a promovat prin ordonanță de urgență anu­mite modificări la Legea educației na­țio­nale, astfel încât renunțarea voluntară la ti­tlul de doctor să devină posibilă. E aproape inutil să mai repetăm gravitatea, aș zice, fără precedent a acestui act: mai întâi, este vorba despre o legiferare în interes pur per­sonal: premierul însuși fiind cel care, cu pu­țin înainte, își exprimase în scris voința de a renunța la doctorat, fără a recunoaște în­să că l-a obținut în mod fraudulos, prin pla­giat. Intrată imediat în vigoare, fără reacție din partea Avocatului Poporului, ordonanța respectivă reprezintă o sfidare obraznică la adresa oricărei noțiuni a statului de drept: legea devine un instrument al bunului plac personal al unui premier, disperat să-și sal­veze cariera politică și juridică. În al doilea rând, plagiatorii și impostorii capătă im­pu­nitate: ei au posibilitatea ca, renunțând la titlu, să oprească acțiunea diferitelor co­mi­sii de etică. Un doctorand care are de gând să plagieze este ispitit să meargă până la ca­păt: dacă reușește, se va bucura de titlu; dacă, la un moment dat, apar acuzații de pla­giat, poate scăpa de oprobriul public re­nunțând la titlu. Mai mult, de nicăieri nu re­zultă că, după ce a renunțat, ar trebui să returneze sumele obținute eventual prin bursa de doctorat sau prin sporurile de doc­torat adăugate la salariu. Impulsul către im­postură – și așa puternic în societatea ro­mânească – nu va ieși decât întărit.

În această situație de abuz nerușinat din par­tea premierului, președintele nou ales, Klaus Iohannis, deocamdată tace în mod inex­plicabil.

Dar ar trebui să vorbească? La urma-ur­melor, instituțional vorbind, președintele nu are ce să facă în acest moment. Abia du­pă ce ordonanța va trece prin parlament el o poate ataca laCurtea Constituțională. Și totuși, președintele are datoria să vor­beas­că. Mai întâi, fiindcă președintele „ve­ghea­ză la respectarea Constituției” – ceea ce în­seamnă și că e dator să reacționeze la abuzurile de putere din partea Executivului. A condamna un asemenea abuz flagrant nu înseamnă a înșira vorbe goale, ci a proceda ca un șef de stat democratic, care își ridică glasul pentru a da un semnal major, politic și moral, opiniei publice. Iar a nu o face în­seamnă a încuraja delictul și abuzul.

Or, nu pentru asta a fost ales Klaus Io­han­nis – ca să păstreze tăcerea în fața abuzurilor și mai ales a celor venite de la pre­mier, fostul său contracandidat la pre­ședinție. Cei peste șase milioane de cetățeni care l-au votat au făcut-o și fiindcă nu voiau ca România să ajun­gă pe mâna lui Victor Ponta și a aco­liților lui, știind bine, din ex­pe­rien­țele an­terioare, de ce este în stare pre­mierul. Tot mai mulți dintre acești șa­se mi­lioane vor începe să privească cu ui­mire și stupoare dacă tăcerea va con­tinua, temându-se că ea devine com­plicitate …continuarea în Revista 22.