E mijlocul lunii august si natiunea este in vacanta. Plajele europene, din Turcia si Grecia pana in Italia si Spania, ca sa nu mai vorbim de de-acum traditionala Bulgarie, au fost invadate de corpul expeditionar al turistilor romani. Operatiunile de desant nu se desfasoara aproape niciodata fara incidente si, de regula, corpul expeditionar inregistreaza pierderi grele, daca nu in randurile efectivelor – care se ingroasa an de an in chip miraculos –, cu siguranta in ceea ce priveste prestigiul si frecventabilitatea. Cu alte cuvinte, suntem pe cale sa pierdem batalia pentru the hearts and minds apartinand populatiilor autohtone, traitoare pe teritoriile colonizate de armatele de vilegiaturisti romani plecati in expeditii de cucerire estivale. Ca de obicei, e o problema de stil. Oriunde te-ai afla in Europa, recunosti cu usurinta turistul roman care, cu exceptiile de rigoare, iti sare in ochi prin stilistica sa inconfundabila.
Surprinde, inainte de toate, lipsa sa totala de inhibitii. Romanii pot calatori fara restrictii in Europa de doar cativa ani, dar deja se poarta ca si cum Europa ar fi casa lor. In fond, "Casa noastra comuna, Europa!" era un slogan la moda cu putin timp in urma, iar romanii par sa si-l fi insusit. La propriu. Avem insa numai o intelegere partiala a conceptului de "casa comuna" pentru ca, daca – se pare – nu avem nici o problema in a negocia aproprierea Europei (casa noastra), suntem incapabili sa cuprindem ideea de comunitate. Spus pe sleau, ne purtam conform principiului "La mine in casa fac ce vreau!", fara sa ne pese catusi de putin de exigentele comunitare. La mine in casa, de pilda, pot purta haine proaste si accesorii dezgustatoare si inutile daca vreau! Daca vreau sa fiu strident, cine ce-are cu mine? Turistul roman poate fi, asadar, usor identificat pe orice meridian dupa tricoul rosu Coca-Cola imprimat pe piept cu un nume de firma celebra precum Nike sau Puma, scris cu auriul cel mai sclipitor posibil si dupa cantitatea neverosimila de lanturi, cercei, bratari, cruciulite si cruci – toate din aur, desigur –, cu care-si impodobesc faptura. Plajele ocupate de romani, fie in tara, fie aiurea, sunt un amestec de exhibare de opulenta promiscua si fervoare spirituala, de parca milioane de clone ale lui Gigi Becali ar fi un primit un pont ca Dumnezeu salasluieste in luna august la Nisipurile de Aur si se grabesc sa revendice noul Taram al Fagaduintei. Daca – Doamne fereste! – ceva nu merge, atunci exista oricand la indemana solutia Vitelului de Aur, pastrat cu grija undeva in bagaje.
La mine in casa pot, desigur, sa urlu cat vreau. Pot sa fac scandal cat ma tine gura si, mai ales, pot sa dau muzica tare, cat poftesc eu de tare, ca doar sunt la mine acasa! Vilegiaturistul roman e, asadar, zgomotos! Rasul sau e intotdeauna excesiv, ca si manifestarile sale de manie. Daca serviciile sunt mai slabe decat asteptarile, turistul roman vrea ca tot hotelul sa afle ca el nu este un prost, ca nu este un cetatean european de mana a doua, ca el nu tolereaza – ma-ntelegi! – sa fie tratat ca a lesser being. Nu ca lucrurile ar fi fost chiar atat de rele, dar e o chestie de principiu: nu vrea sa fie luat de prost, dar, mai ales, nu vrea ca, o data intors acasa, amicii sa rada de el ca a fost un fraier. Drept pentru care face scandal! Bineinteles, nu-i foloseste la nimic, dar macar se racoreste: le-a aratat el lor cine e el si cine sunt romanii! "Pai, sa stie, lua-i-ar dracu’, de-acum inainte, ca nu te joci cu romanul!". Fac un apel cordial aici la turistul nostru sa renunte sa mai reprezinte poporul roman in orice imprejurare. Reprezentarea nationala nu e sarcina sa, iar povara identitara nu apasa in mod covarsitor pe umerii sai. Decenta, buna-cuviinta si bunul-gust sunt instrumente diplomatice mult mai eficace decat batutul cu pumnul in piept si galceava cu justificari nationaliste.
Bineinteles, turistul nostru nu are nici o problema sa tina tot hotelul treaz daca are pofta sa ii traga un chef cu manele pana in zori. In fond, e in dreptul sau de platitor de bilet! Daca ceilalti locatari protesteaza, daca fac presiuni asupra managementului pentru a interveni pe langa cheflii, romanul nostru are pregatita replica devastatoare: "Comunistilor!". Spiritul sau independent si individualismul regasit dupa intunericul colectivismului comunist refuza sa admita orice forma de solidaritate comunitara. Orice expresie de deferenta, orice grija pentru nevoile, obiceiurile si conduita altora este semnul unei slabiciuni de neiertat. Orice pretentie de respect la adresa celuilalt este, asadar, taxata scurt drept comunism latent si merita dispretuita ca atare.
Despre manele ca atare, este inutil sa mai vorbesc. Le auzi din Rhodos pana pe Costa del Sol, din masini, la restaurant, in hoteluri. Ubicuitatea lor e dezarmanta si, de aceea, trebuie sa ne acceptam infrangerea cu demnitate si sa recunoastem ca razboiul este inutil. Maneaua a devenit emblema turistului roman, strigatul de lupta al batalioanelor vilegiaturistice mioritice. Ascultandu-l, ma cuprinde o nostalgie defetista. La urma urmei, vazand comportamentul compatriotilor in vacanta, nu-mi ramane decat sa lansez un prelung si adanc vaiet romanesc: "Of, viata mea!".
