Doar astfel se poate traduce refuzul statului de-a plăti drepturile de două miliarde de euro câştigate de salariaţi în instanţe.
Are dreptul Justiţia să răstoarne deciziile Guvernului atunci când este vorba despre bani, chiar dacă asta pune statul într-o „situaţie dificilă”? Aceasta este întrebarea ridicată de preşedintele Băsescu, cu sugestia explicită că nu. De unde această problemă. După ce unii bugetari au câştigat în instanţă reîntregirea salariilor tăiate, statul s-a trezit cu o factură de nouă miliarde de lei, „certă, lichidă şi exigibilă”, pe care a decis totuşi să n-o achite – cel puţin nu imediat.
Întrebarea este legitimă – şi-au pus-o şi alţii. Diferenţa este că au şi răspuns la ea. Există în multe ţări, printre care chiar, conceptul de imunitate suverană. Statul e considerat prea important pentru a putea fi dat în judecată, cu excepţia cazului în care îşi dă consimţământul. Chiar şi în aceste cazuri, de multe ori consimţământul există. Pentru că este singura cale de-a convinge pe cineva să te crediteze sau să lucreze pentru tine.
România nu are o astfel de barieră constituţională. Ceea ce propune preşedintele este ca ea să fie înlocuită de un reflex de autocenzură din partea judecătorilor. Ei bine, acest lucru ar fi catastrofal pentru bruma de stat de drept care funcţionează în România. Argumentul că Justiţia ar fi proastă sau coruptă este o fundătură. Situaţia asta se rezolvă cu mai mult, nu cu mai puţin respect faţă de lege.
Dar ce să facă Guvernul dacă Justiţia stabileşte cheltuielile în locul lui? Există soluţii!
Nu este sfârşitul lumii. Justiţia ia în mod curent astfel de decizii. Oameni care nu şi-au achitat ratele sunt daţi afară din propriile case, companii care au luat decizii proaste şi nu mai au bani sunt puse sub administrare specială sau împărţite între creditori. Niciodată nu sunt admise argumentele puerile din zona: „Justiţia să nu-mă oblige să-mi plătesc ratele!” sau „De când iau judecătorii decizii de afaceri?”. Contează legea.
Cea mai simplă opţiune a unui guvern ajuns în situaţia asta este să plece. Atunci când mandatul politic şi respectul faţă de lege nu pot fi împăcate, e caz de manual pentru harakiri. Nu este clar cum se va rezolva situaţia, însă un astfel de gest ar lăsa în urmă o moştenire împovărătoare de responsabilitate. Şi ar duce la ruperea lanţului nesfârşit în care de vină este întotdeauna altcineva. Bun, asta nu se va întâmpla în România prea curând.
Cealaltă opţiune o vedem acum: insolvenţa. Dacă în locul bugetarilor care au de luat bani acum ar fi fost bănci deţinătoare de titluri de stat, „defaultul” României era deja scris cu litere de-o şchioapă în ziarele din vest. Aşa, este doar o discuţie locală despre „responsabilitate”.
Insolvenţa nici măcar nu mai e o ruşine.
După cazul explicit al Greciei, ţări ca Irlanda, Portugalia sau Spania au ajuns să şi-o dorească în secret. Guvernul poate ieşi să spună: Noi ne-am fi descurcat cu banii, dar din cauze deciziilor neprevăzute (!?) ale justiţiei nu mai putem achita tot – hai să vedem ce putem.
Din nefericire, nu există o ierarhie explicită a priorităţilor din bugetul de stat, aşa cum se există în Legea Falimentului, în cazul companiilor. NU există nici procedura prin care justiţia să numească un administrator special, care să stabilească ce se taie şi ce nu. Însă Guvernul poate reface de unul singur tot acest presupus proces, dacă chiar vrea să respecte legea.
În bugetul statului există două tipuri de cheltuieli: cele contractuale şi cele discreţionare. Cele contractuale sunt alcătuite din pensii, credite externe, facturi primite de la funizori şi salarii. Cele discreţionare sunt o parte din asistenţa socială, cheltuielile cu „bunuri şi servicii”, subvenţiile sau „investiţiile”.
Atunci când un guvern insistă să continue administrarea unui buget incapabil să-şi acopere toate obligaţiile, primul semn de respect al justiţiei este să-şi respecte contractele, chiar cu preţul de-a duce la zero cheltuielile discreţionare.
Dacă tot nu e de ajuns, cheltuielile contractuale trebuie şi ele ierarhizate. Aici, opiniile pot fi multe, însă există măcar câteva repere legale. Salariile trebuie plătite dar numai atât timp cât este nevoie de serviciile oamenilor respectivi. Datoriile financiare trebuie plătite până la ultimul leu, dar dacă nu se poate astunci ne amintim că respectivii creditori şi-au asumat, voluntar, şi un risc. Pensiile au ascendentul moral că sunt constituite în baza unor contribuţii colectate obligatoriu, care nu i-a permis beneficiarului de acum să dea curs propriilor evaluări de risc.
Justiţia nu poate forţa aceste ierarhizări, dar nici nu li se poate opune în momentul în care Guvernul şi-ar demonstra buna credinţă în a aplica legea. Însă dacă banii sunt aruncaţi pe săli de sport şi alte cheltuieli arbitrare, pe lângă suportul popular dispare şi legitimitatea în faţa legii.
