Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Statul laic si militantismul ateu

Camil Roman 13.09.2012 - 19:32

Din când în când apar la suprafaţă tot felul de nemulţumiri ale unor radicali legate de faptul că statul promovează religia prin instituţiile sale. Chiar dacă nu ni se spune direct, la bază disputa e de ordin ...

Share

Din când în când apar la suprafaţă tot felul de nemulţumiri ale unor radicali legate de faptul că statul promovează religia prin instituţiile sale. Chiar dacă nu ni se spune direct, la bază disputa e de ordin filozofic şi istoric şi porneşte de la o încleştare veche şi destul de crâncenă cu privire la modul cum ar trebui definită modernitatea şi statul laic. În practică, această dispută se traduce fie prin contestarea  însemnelor religioase în şcoli sau în alte instituţii publice, fie prin argumente conform cărora religia nu ar trebui predată deloc, fie prin atacarea manualelor de religie care nu corespund ideilor delatorilor şi care de aceea trebuiesc retrase de urgenţă de pe piaţă. Căci aceasta a fost formularea făcută recent de nişte militanţi atei: „de urgenţă" (aţi înţeles?!). Motivele invocate sunt mai mult sau mai puţin triviale şi nu aş vrea să imi pierd vremea aici cu poveşti stupide de genul „care este impactul asupra unui copil care este învăţat despre iad şi rai sau care se uită la o icoană sau la o cruce?" etc. Vă sfătuiesc doar atât: uitaţi-vă în ochii părinţilor, bunicilor şi străbunicilor d-vostră şi încercaţi să intuiţi efectul „devastator" al moralei creştine asupra lor; ascultaţi-i să vă povestească cât de „traumatizaţi" au fost ei de aceste chestiuni când au fost copii; Apoi repetaţi în gând exerciţiul cu zeci de generaţii înaintea d-voastră.

Dar în cacofonia de păreri şi violenţa de atitudine care am văzut că s-au iscat în jurul polemicii, merită să punem puţină ordine şi să formulăm câteva poziţii de principiu. Acestea au fost deja argumentate şi demonstrate cu mare măiestrie de multă vreme,  dar văd că trebuiesc repetate la răstimpuri ca să priceapă toată lumea.

Mai întâi, nu există şi nu a existat niciodată un stat care să fie absolut neutru din punct de vedere axiologic în raport cu societatea în care acţionează. Aceasta ar însemna un stat APOLITIC, ceea ce e o contradicţie în termeni. Oricine şi-a luat cât de cât în serios studiile de ştiinţe politice, sociologie sau antropologie ştie acest lucru. Ca atare, un asemenea stat nici nu ar putea şi nici nu ar fi dezirabil să existe câtă vreme funcţia oricărui stat este să reprezinte. Punctul doi, statul nu beneficiază de nici un primat în raport cu societatea pe care o reprezintă, nici din punct de vedere ontologic şi nici din punct de vedere filosofic.  Altfel spus, societatea creează statul (şi nu invers) iar acesta este acolo să protejeze societatea, nu pe sine sau vreo teleologie mai mult sau mai puţin arbitrară în raport cu societatea.

Aceste două puncte coroborate, ne duc la următoarea concluzie: dacă societatea este religioasă, statul are nu doar dreptul ci chiar obligaţia faţă de cetăţenii săi de a-i educa în sensul religiei sau al religiilor pe care o împărtăşesc oamenii. Aceasta nu înseamnă că un asemenea stat ar fi o teocraţie, deoarece legile sale sunt seculare. Dar aceasta înseamnă că majoritatea este respectată şi reprezentată de statul pe care îl susţine şi că minorităţile (atee, agnostice etc.) sunt tratate ca atare: ca minorităţi. Adică li se asigură libertatea de conştiinţă, practicarea propriului cult sau a nici unui cult, fără însă să fie urcate pe un piedestal prin care statul, suprasensibilizat la doleanţele acestora, ajunge să fie instrumentul lor sociologic activ prin care să schimbe morfologia culturală a unei ţări!  

Într-un stat precum România, în care peste 90% din populaţie s-a definit acum un an ca aparţinând uneia sau alteia dintre confesiunile creştine, lucrurile sunt atât de clare încât o asemenea discuţie de principiu mi se pare sincer o insolenţă şi nici nu ar trebui să aibă loc. Statul pur şi simplu NU ar trebui să aibă dreptul să scoată cruci şi icoane din şcoli dacă comunităţile locale le doresc şi nici să ia prea în serios cererile unor exaltaţi care au probleme cu crucea la modul general. Aceştia din urmă trebuiesc doar mângâiaţi părinteşte pe creştet pentru că evident au nevoie de atenţia noastră, dar cam atât.

Căci în cazul în care statul achiesează la o atitudine contrară, acesta ajunge să dea curs unor apucături tiranice, de esenţă totalitară. Cum altcumva ar putea fi calificată atitudinea unui stat care şi-ar propune nici mai mult nici mai puţin decât separarea totală a statului de biserică în condiţiile în care o majoritate de 90% se declară religioasă (creştină)? Pe cine mai reprezintă acest stat?! Evident pe nimeni şi ar trebui dat jos numaidecât din moment ce am avea de-a face cu un proiect politic totalitar prin care statul subjugă şi mulează societatea după chipul şi asemănarea unei ideologii politice reprezentată de o minoritate, ideologie care vizează laicitatea radicală  şi care este mai mult decât îndoielnică şi în orice caz perfect ne-necesară.

Aşadar, o asemenea luptă religioasă a statului împotriva societăţii ar avea doar două finalităţi posibile: fie societatea reuşeşte să încreştineze statul, fie acesta distruge religia majorităţii, mai întâi prin marginalizare simbolică iar mai apoi prin politici active din moment ce spaţiul de reprezentare lăsat gol va fi umplut cu timpul de alţii/de altceva. Nu mă credeţi? Luaţi puţină aminte la istoria europeană a secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Aceasta ne-a arătat cu vârf şi îndesat că în momentul în care statul a alungat religia societăţii din pântecele său, acesta a ajuns să se deifice pe sine mai mult decât oricând în istoria universală contribuind activ la distrugerea comunităţilor creştine. Mai mult, nici o secundă nu ar trebui subestimat impactul pe care l-a avut acest proces de marginalizare a creştinătăţii în spaţiul public asupra emergenţei unor religii politice precum naţionalismul, fascismul sau comunismul care efectiv au distrus Europa (sper că nu e nevoie să elaborez cu privire la prigonirea creştinilor practicată atât de fascişti, cât şi de comunişti). Tot aşa, mai luaţi aminte la exemplul istoric al Franţei. La sfârşitul secolului al XVIII-lea când a început revoluţia franceză, contrar credinţelor folcloristice răspândite de propaganda iacobinilor şi a epigonilor lor, Franţa avea la acea vreme poate cel mai majestuos si modern corp sacerdotal din Europa. O adevărată perlă a scaunului papal, am putea spune. După 100 de ani de luptă aprigă împotriva bisericii şi a creştinilor, de multe ori scăldată în abominabile orgii de sânge, şi după altă 100 de ani de separaţie radicală a statului de Biserica Catolică, Franţa a reuşit să-şi facă praf o cultură milenară, creştinii francezi ajungând să fie în ziua de azi adesea batjocoriţi, marginalizaţi şi prigoniţi (cu toată „neutralitatea" şi protecţia statului, nota bene). Situaţia este din păcate similară şi în alte state occidentale unde creştinii bat în retragere atât în faţa militantismului ateu, cât şi în faţa islamului radical.

 În concluzie şi mă întorc acum la esenţa problemei, un stat în care o majoritate largă se declară religioasă (creştină) are următoarele obligaţii pe care societatea poate să le ceară la modul cel mai îndreptăţit. Păstrarea însemnelor religioase în şcoli? Categoric, da! Obligativitatea învăţământului religios până la o anumită vârstă, cu anumite derogări de conştiinţă? Din moment ce 90% se declară creştini, categoric da! Apărarea libertăţii de conştiinţă şi a drepturilor de a practica sau nu propriile convingeri religioase în cazul minorităţilor de toate felurile: musulmani, atei, agnostici etc? Evident, da! Cu alte cuvinte, rămânem la cum suntem şi acum. Apoi, un categoric nu pentru situaţia în care se ivesc doi, trei exaltaţi (100 sau 1000, nu contează) care nu au nici mai mult nici mai puţin decât pretenţia de a trimite la culcare o întreagă societate şi istorie pentru că s-au trezit ei într-o zi şi au avut revelaţia crucii hidoase sau a laicităţii radicale. Prin urmare, dacă nu vor ca într-o generaţie sau două să îşi plângă de milă precum confraţii lor occidentali, asociaţiile de creştini din ţară au tot dreptul şi obligaţia morală să facă presiuni asupra instituţiilor statului în vederea închiderii ferestrei de timp spre propria marginalizare culturală.

 

Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.          

Citește totul despre:

Comentarii

loading...