Si pe cand erau expuse de sarbatori portretele mai multor lideri, si atunci cand ramasese doar portretul "celui mai iubit fiu al poporului", statul nostru era tot un stat politienesc si dictatorial. Iar pentru ca ideologia de la care se revendica era o doctrina atee, statul insusi se pretindea ateu. A fost, aceasta, o combinatie interesanta. O populatie predominant rurala si ortodoxa era chemata sa construiasca nu numai o economie industrializata, ci si o modernizare care includea statalismul, dictatura proletariatului si ateismul. Cu asa program si cu asa mostenire "in teren", presiunile, inculcarea spaimei, teroarea vizibila sau insidioasa, sanctiunile sociale, detentia, opresiunea de toate felurile erau predestinate sa devina, pe parcursul intregii epoci socialiste, in doze si cu accente diverse, instrumentele guvernarii.
Conducea partidul si unealta lui preferata, Securitatea. Dupa primul val stalinist de arestari politice, deportari prin Baragan si lichidare a Romaniei burgheze in temnite precum Pitestiul, Sighetul si la Canal, un calcul simplu arata ca eliminandu-i fizic pe dusmanii noului regim se rezolva o problema ideologica, dar se pierdeau prea multi contribuabili care, dintr-un alt unghi de vedere, insemnau si forta de munca utila construirii noului cadru economic, social si politic. Mult invocata reformare a Securitatii din finalul anilor ‘60, cand, pasamite, s-ar fi desovietizat, devenind patriotica nevoie mare, poate fi interpretata, cred, si astfel: cineva si-a dat seama ca nu poti lichida, fie si in etape, o tara intreaga pentru ca ai ajunge sa guvernezi un desert. S-a schimbat, deci, macazul, promovandu-se nu pedeapsa, ci profilaxia. Supravegherea permanenta a unor segmente cat mai mari de populatie, chiar cu ajutorul unor paturi de colaboratori – de diverse feluri – recrutati din interiorul celor oprimati, a devenit formula fundamentala de inculcare a docilitatii civice.
Era cat se poate de firesc, in aceste conditii, ca in posturile de raspundere politica si administrativa sa fie asezati oamenii "de nadejde", cum li se zicea, ai Partidului. Unii dintre ei erau nomenclaturistii propriu-zisi, dar altii puteau parea neangajati direct, fiind ofiteri sub acoperire sau "numai" persoane sigure din punctul de vedere al politiei politice. PCR voia dominatie indiscutabila, iar aceasta se putea obtine numai prin controlarea fara fisura a cat mai multor "zone" de realitate.
Ramaneau, totusi, cateva arealuri mai greu de penetrat prin mijloacele verificate ale regimului. Unul dintre acestea a fost inca de la inceput biserica. Aici Partidul a simplificat cat a putut, reducand greco-catolicismul la ortodoxie, mentinand romano-catolicismul si curentele reformate si neoprotestante (ultimele fiind atent monitorizate ca unele ce erau prea legate de SUA, in vreme ce primele ramaneau atasate, prin excelenta, religiozitatii Europei Occidentale) intr-o marginalitate.
Atentia acordata BOR, in aceste conditii, trebuie inteleasa adecvat. In Romania stalinista nu s-a incercat nici o clipa daramarea sistematica a lacaselor de cult (episodul sistematizarii megalomanice a lui Ceausescu se refera mai ales la Capitala). De ce? Pentru ca Partidul si Securitatea au priceput repede ca, pastorita in acord cu guvernantii zilei, BOR poate fi utila in stradania controlarii populatiei. Din punctul de vedere al bisericii insesi, acomodarea cu noile realitati social-politice nu putea fi decat o dovada de realism, mai cu seama ca regimul parea instalat pentru multa vreme la carma. Trecand peste traditia rasariteana (secondarea cezarului), in acest sens se putea invoca si eroismul pastorului care, in vremuri de criza majora – domnia triumfala a ateismului –, decide sa faca unele concesii pentru ca turma sa nu-i ramana fara calauza si pentru a salva cat de mult se putea salva.
De aceea, din punctul de vedere al statului comunist, ierarhi ai bisericii ortodoxe nu puteau fi persoane ostile noii ordini, oameni care refuza colaborarea cu autoritatile, insi cu coloana vertebrala care sa se impotriveasca siluirii catastrofale a cetatenilor. Iar din perspectiva candidatilor la functii in ierarhia ecleziastica, colaborarea cu PCR si cu Securitatea, in forme pe care le banuim, dar care ies abia azi la iveala, era un rau inevitabil, necesar, mult mai mic decat disparitia bisericii, confiscarea averilor, desfiintarea locurilor de cult etc.
Atunci cand Dinescu vorbeste despre colaborationismul I.P.S. Antonie ori cand Cotidianul publica, negru pe alb, marturii cutremuratoare despre Preafericitul Teoctist, nu mi se spun noutati imprevizibile. E vorba, mai degraba, despre tristele confirmari, mult intarziate, ale unei situatii institutionale din Romania. Fiindca, altminteri, a gresi e omeneste si nu-mi revine mie datoria de a judeca greselile altora. Analiza lucida a trecutului institutiilor noastre ramane insa esentiala, iar cazul dat arata clar de ce un stat democrat si, in esenta, laic nu isi poate permite sa fie asimilat, fie si in parte o biserica mostenita din socialism si perpetuata in toti acesti ani ca atare.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai