Formula magică a unei guvernări la centru, la care participă toate forţele politice, este ispititoare, dar numai când este insuflată de un proiect naţional şi, mai ales, nu are drept scop prezervarea privilegiilor oligarhiei.
Afişând o cvasiperfectă înţelegere reciprocă, uitând de injuriile şi strâmbele recente, sacrificând pe altarul concesiilor reciproce pe slujitorul cel mai credincios al justiţiei echitabile, Daniel Morar, preşedintele şi primul ministru pun sau dau aerul că pun bazele unei păci politice care ar putea deveni şi o pace socială, la un orizont nu prea îndepărtat.
Schema unei păci politice relative s-a realizat în Europa într-o ţară care nu seamănă cu România: Elveţia. Confederaţia cunoaşte, din 1959, aşa-zisa „formulă magică“, un guvern în care sunt reprezentate toate partidele politice importante, de la dreapta la stânga. Paralel, lupta politică continuă la nivelul electoral, dar proporţiile reprezentării partidelor în guvern rămân aceleaşi, cu mici ajustări, din 2003 încoace.
Elveţienii, maeştrii în arta compromisului (pe care au grijă repetat să o deosebească de „compromitere“) au folosit din plin formula magică. Într-o Europă trecând prin dificultăţile structurale care se cunosc, Elveţia este o insulă de prosperitate şi echilibru, cu toate scandalurile care-i punctează existenţa. Este adevărat că succesul Elveţiei nu aparţine numai „formulei magice“, ci şi virtuţilor populare de muncă şi seriozitate, dar sistemul guvernamental contribuie la reuşita ţării.
Este această paralelă neaşteptată între două ţări atât de diferite un motiv de speranţă pentru România? Cu excepţia unor mişcări extreme, de dreapta şi de stânga, foarte critice cu sistemul din ţara lor, elveţienii par mulţumiţi de situaţie. Nu este cazul cu românii care toţi sunt nemulţumiţi, cu excepţia unei pături oligarhice, închisă în autosatisfacţie. Dar şi aceasta din urmă ar trebui să fie îngrijorată; cu un minimum de luciditate, şi-ar da seama că îşi taie cu răbdare, dar fără întrerupere, craca pe care stă.
De aceea, stârneşte mirare afirmaţia d-lui Băsescu conform căreia „ţara e în regulă“. O fi, pentru guvernanţii economisind energia pe care altă dată o foloseau spre a se părui. Chiar dacă aceste cifre par bune, nu suntem la adăpost de surprize financiare neplăcute, ba, dimpotrivă, multe par să le anunţe, cum ar fi, de pildă, subfinanţarea, mai bine zis nefinanţarea cronică a culturii şi ştiinţei. Dar mai ales starea lamentabilă a infrastructurilor rutiere, feroviare, a sănătăţii. Şi în genere a domeniului public. Optimismul prezidenţial este mai mult o expresie a autoliniştirii şi revelă o concepţie tranchilizantă a guvernării, ca şi stilul şugubăţ al primului ministru.
Continuarea în Revista 22
