Semnăm sau nu Tratatul UE? Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Niculescu-Duvăz – Minciunile Salvării Naţionale

Laurentiu Mihu 17.02.2012 - 16:51

"Tratatul acoperă greşelile de tinereţe ale celor mai puternici, iar acum intrăm cu toţii în procedura de austeritate. Deci, nu mai bem vin roşu, ne obligăm cu toţii să nu mai bem decât apă plată! Nu vrem să semnăm ...

Share

"Tratatul acoperă greşelile de tinereţe ale celor mai puternici, iar acum intrăm cu toţii în procedura de austeritate. Deci, nu mai bem vin roşu, ne obligăm cu toţii să nu mai bem decât apă plată! Nu vrem să semnăm blând, să dăm un mandat pe neve  pentru semnarea unui text despre care nu ştim aproape nimic" - aceste vorbe îi aparţin fostului premier Adrian Năstase.

Rostite la RFI, ele expun poziţia actuală a PSD faţă de Tratatul de guvernanţă fiscală - cel mai ambiţios, delicat şi, în felul său, deschizător de uşi spre necunoscut, acord european de la Tratatul de la Maastricht şi lărgirea NATO în Europa, post-URSS, încoace.

Consider că atitudinea liderului PSD merită toată atenţia, dar pentru ca argumentele lui Năstase să se constituie într-un punct de plecare valid al unei discuţii despre înţelegerea inter-state pe care România va trebui să se hotărască dacă o va şi respecta, nu doar parţial agrea, ar mai fi nevoie de două adaosuri.

Unul vine dinspre „Farul" PSD, Ion Iliescu, celălalt dinspre unul dintre difuzoarele partidului, Bogdan Niculescu-Duvăz.

"Este o grabă", spune preşedintele de onoare al social-democraţilor, apoi nunaţează: „Este o aventură la care se angajează nişte oameni fără să priceapă. Nu vrem să fim împotrivă, dar hai să definim întâi şi să vedem exact când şi cum, şi în ce formă, şi ce anume e de făcut".

Pe de altă parte, într-un vădit spirit gospodăresc, Bogdan Niculescu-Duvăz a simţit zilele astea nevoia să nuanţeze poziţia Opoziţiei, condiţionând eventuala susţinere din partea USL pentru asumarea politică şi efectivă de către România a Tratatului de garanţiile date de UE că nu va micşora fondurile pentru infrastructură puse la dispoziţia Bucureştiului.

Avem, aşadar, trei abordări venite dintr-o aceeaşi direcţie.

Ele sunt relevante pentru că autorii lor sunt voci cu greutate în actualitatea politică românească, iar părerile pe care le exprimă au oferit întotdeauna o imagine fidelă, dată fiind influenţa fiecăruia, asupra stării de spirit care domneşte, la un moment dat, în rândul unei consistente părţi a spectrului politic.

În plus, opiniile şi valorile împărtăşite mai ales de primii doi, Năstase şi Iliescu, au dat ora exactă de-a lungul câtorva guvernări şi nu este exclus să o mai facă, de ne convine sau nu.

Prin urmare, are dreptate Ion Iliescu atunci când face, din nou, cunoscutul apel la „analiză", adică, în cazul său, temporizare în luarea unei decizii neechivoce, din nou, într-o situaţie critică?

Este într-adevăr cazul să ne îndoim asupra bunelor intenţii şi justeţii pentru România a acestui tratat care încearcă să limiteze la un nivel rezonabil traiul pe credit, aşa cum ne sugerează fostul premier Adrian Năstase?

În fine, este corect şi eficient să ne condiţionăm adeziunea la o nouă filosofie economică şi socială europeană, reducând totul la chestiuni particulare, nu generale, şi, mai mult decât atât, la nimic altceva decât la o falsă problemă, aşa cum este cazul în optica lui Duvăz?

Nu am început cu argumentaţia lui Adrian Năstase fără motiv.

Ca niciunde altundeva, în spusele preşedintelui Consiliului Naţional al PSD germinează patru ingrediente esenţiale - un adevăr irelevant pentru viitor, o perspectivă populistă, una ambiguă şi o minciună.

Pe ultima aş expedia-o încă de aici, fără nici o referinţă ulterioră: este în dispreţul bunului simţ să acuzi la acest moment lipsa de transparenţă şi informaţii cu privire la scopul şi informaţiile esenţiale din acest tratat. De primele trei, să ne legăm de aici înainte.

Aşadar, Adrian Năstase avertizează asupra faptului că România ar fi obligată să achite în solidar cu Occidentul o factură pentru consum şi consumism, o factură pentru nişte lucruri de care România nu a beneficiat din cauză că a avut comunism (dar el, Năstase, nu o spune explicit), pe când Franţa, Germania şi alţii s-ar fi îmbuibat ca netoţii.

ADEVĂRUL IRELEVANT ŞI POPULISMUL. Total de acord. ADEVĂRUL e că actuala generaţie începe să achite o notă de care predecesorilor nu le-a păsat deloc. E chiar natural, căci orice sac are nu doar gură, ci şi un fund.

Dar ce relevanţă concretă are această nedreptate istorică în zilele noastre? Din câte cunosc, Adrian Năstase însuşi şi-a adus nepreţuitul aport la vieţuirea sistemului de tristă amintire, a beneficiat de pe urma relaţiilor, inclusiv personale, pe care şi le-a construit în regimul ceauşist şi nu am auzit de la nimeni să-şi fi pus vreodată, înainte de 1989, problema mizeriei economice cu care ne-a „binecuvântat" comunismul în care dumnealui, spre deosebire de alţii, a reuşit să-şi încropească o carieră promiţătoare.

Care ar fi, deci, soluţia? Cumva ca România să meargă înainte, să cheltuiască mai mult decât este în stare să producă, iar alţii, aşa, ca o reparaţie istorică, să ne achite costurile unui lux la care tot râvnim, dar pe care cei mulţi niciodată nu şi l-au şi permis cu adevărat?

Apoi, intervine POPULISMUL şi predispoziţia multora, inclusiv a lui Adrian Năstase, de a reînvia la infinit mitul nedreptăţirii României de către terţi - o teză cu mare priză la pubic, după cum ne-au dovedit-o atâtea episoade din devenirea noastră. Pe de altă parte, este cel puţin deplasat şi în flagrantă discordanţă cu realitatea înconjurătoare să sugerezi public faptul că românii vor cădea de sus dacă Bucureştiul va semna şi ratifica Tratatul de guvernanţă fiscală a UE.

Sau, în cuvintele lui Adrian Năstase, vom înceta să mai bem vin roşu şi ne vom apuca de apă plată.

Chiar dacă e fanul figurilor de stil, ar fi fost mai inspirat ca domnul Năstase, altfel un politician proclamat de stânga, să nu se uite doar în propria ogradă înainte de a se pronunţa asupra bunăstării pe care românii ar fi pe cale să o piardă dată fiind direcţia nouă din care bate vântul prin Europa.

La cum este polarizată România, din punct de vedere social, vinul roşu de care se îngrijeşte fostul premier rămâne încă un lux pentru majoritatea populaţiei. Chiar guvernarea sa a făcut multe în acest sens.

PERSPECTIVA AMBIGUĂ. Ce înseamnă, până la urmă, „a semna bând"?

Ce ar trebui să facem, dar când mă întreb asta aştept şi un răspuns concret. În calitate de fost ministru de Externe, Adrian Năstase are o obligaţie mai mare decât mulţi alţii să vină cu detalii. Asta, însă, teoretic.

Dacă privim în urmă, mandatul său în fruntea MAE nu a fost unul nemaipomenit - cu toate circumstanţele atenuante cuvenite unui ministru cu un aşa portofoliu, obligat să-şi exercite mandatul sub directa influenţă a preşedintelui Ion Iliescu şi într-o perioadă în care România post-ceauşistă era încă departe de a-şi fi clarificat direcţia.

Dar să-l lăsăm acum pe Năstase şi să trecem la mentorul său, ION ILIESCU.

Ca şef de stat timp de un deceniu, acesta din urmă a avut tot timpul la dispoziţie să ne lămurească asupra intenţiilor şi mai ales asupra viziunii sale de ansamblu.

Din păcate, ne-a lămurit atât de mult încât îi „datorăm" mai multe episoade de întoarcere în timpuri de tristă amintire. Prin prisma mineriadelor, l-am văzut până unde e în stare să meargă în cochetarea sa cu aharhismul, „ordine" atât de preţuită în paradigma revoluţionară a comunismului.

Dar dincolo de tarele sociale cu care ne-au hărăzit regimurile Iliescu, sănătos ar fi să ne rămână proaspete în memorie meditaţiile-i, ca şi deciziile-i, în materie de economie.

Dilema privind semnarea sau nu de către România a Tratatului UE (care restructurează drastic cheltuielile şi angajamentele statelor membre pe zona datoriei publice) are astăzi aceeaşi anvergură pe care o aveau la începutul anilor '90 dileme naţionale precum: privatizare sau nu?, garantarea proprietăţii sau doar ocrotirea ei prin Constituţie?, fesenism sau pluripartitism?, NATO sau nu?

Sub preşedinţia lui Ion Iliescu şi sub guvernarea acoliţilor săi, strânşi la consemn de prin ungherele CC-ului şi ale Comitetului de Stat al Planificării, am avut neşansa să mergem ani buni înainte cu ezitări şi, cum spune şi astăzi Iliescu, „analize".

Toate, s-a dovedit ulterior, ne-au costat o cruntă înapoiere, în timp ce vecini de suferinţă din fostul bloc comunist - precum Polonia, Cehia sau Ungaria - s-au distanţat, economic şi democratic, în ritm alert de noi.

Dată fiind, aşadar, experienţa istorică a dilemelor lui Ion Iliescu, mai poate fi oare considerată validă experienţa şi perspectiva sa asupra direcţiilor majore pe care trebuie să şi le asume România de azi, cu gândul la România de mâine?

Cât de credibile mai pot fi argumentele preşedintelui de onoare al PSD, în condiţiile în care a avut un cuvânt greu de spus în amânarea privatizării?

De ce i-am mai acorda vreun credit în 2012, din moment ce şi după ce şi-a dat seama că mersul vremurilor impune tecerea de la economia de stat la cea privată, preşedintele Ion Iliescu şi clica pe care a păstorit-o au pervertit acest proces atât de mult încât ne-am ales cu o privatizare în ton cu democraţia de atunci - originală şi după gustul oligarhiei care tocmai astfel se năştea?

Apelul iliescian la răbdare, făcut zilele trecute, ca şi competenţa şi justeţea cu care liderul social-democrat se apleacă asupra oportunităţii pentru România a Tratatului de guvernanţă fiscală a UE, ei bine toate acestea ar trebui să valoreze zero.

Nici intervenţia lui BOGDAN NICULESCU-DUVĂZ, fost comunicator-şef al social-democraţilor, deci purtător de cuvânt, nu este mai puţin frapantă, dată fiind tema în discuţie.

Cu o anvergură politică mult mai diluată decât ale lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu, domnul Duvăz merită luat în seamă pentru că vocea sa răzbate în continuare ca un ecou de peşteră al PSD şi USL - transmite esenţialul, chiar dacă prin unde deformate ale sunetului original. Iar concluziile sunt departe de a fi îmbucurătoare.

Când domnia sa afirmă că USL e gata oricând să contribuie la ratificarea Tratatului UE dacă sunt îndeplinite câteva condiţii SECTORIALE, ar trebui să ne întrebăm dacă a mai rămas vreun cap limpede prin Opoziţie.

Iar asta, din două motive: întâi, pentru că operează cu o periculoasă reducţie lipsită de fundament; apoi, pentru că dă frâu liber unui populism şi unei minciuni prin omisiune fără margini, aruncând pe piaţă inculsiv o falsă problemă.

În primul caz, totul revine nu doar la neseriozitate, ci şi la incapacitatea de a evalua cu adevărat mizele. În orice negociere, partenerul receptează miniaturizarea aşteptărilor părţii adverse ca pe o slăbiciune care fie-i face cu ochiul să profite, fie să se ridice de la masă.

Depinde în care caz e mai mare profitul.

În al doilea rând, domnul Duvăz încearcă să prindă lumea în capcana populismului, cât timp Uniunea Europeană a pus la dispoziţia României fonduri colosale pentru dezvoltarea infrastructurii (şi nu doar) acestei ţări de care, însă, nici o guvernare autohtonă nu s-a şi folosit.

Apropo domnule Duvăz ştie şi fostul premier Năstase despre ce e vorba în materie de risipă a resurselor extra-bugetare puse la dispoziţie, în cadrul super-proiectelor europene, pentru dezoltarea infrastructurii rutiere. Iar de 10 ani aproape ştim şi noi, că doar povestea autostrăzii Transilvania a fost pe larg spusă măcar de presă, dacă nu de politicienii care au dat undă verde acestei construcţii care avansează mai greu şi decât piramidele în vremea Egiptului antic.   

Dar să revenim.

Ştim bine că disponibilul non-bugetar, deci de la Bruxelles, pentru investiţiile de toate felurile, finanţate din fonduri UE, este predictibil pe cel puţin jumătate de decadă, iar informaţiile cu privire la volumul sumelor care vor fi puse la dispoziţie sunt şi ele disponibile cu ani înainte.

Nu mai punem la socoteală că, la cum şi-a bătut joc de banii europeni, România merită un acces mai restrâns la fonduri.

Măcar de ar reuşi să absoarbă un sfert din cât a avut la dispoziţie până acum şi tot s-ar vedea progrese uriaşe la acest capitol.

A-ţi face griji pentru micşorarea feliei care-ţi va reveni mâine, în condiţiile în care ai fost singurul care a aruncat la gunoi aproape tot din ceea ce ai primit până acum, este acelaşi lucru cu schimbarea paharului de vin roşu despre care vorbeşte Adrian Năstase pe o butelcuţă de apă plată. Sau ca împărţirea funcţiilor de consilieri prezidenţiali de către Crin Antonescu, în condiţiile în care şansele sale de a mai ajunge la Cotroceni, altfel decât în ziua porţilor deschise, pot fi considerate de pe acum nule.

Ultima întrebare: ne va aduce sau nu vreun câtig acest Tratat?

Şi aş da răspunsul tot printr-o întrebare,  evidenţiind esenţialul pentru cazul particular al României: are sau nu ţara asta  nevoie de o disciplinare a cheltuielilor bugetare? Restul sunt vorbe.

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...
loading...