Una dintre intrebarile care framanta opinia publica este ce anume isi propune scoala sa obtina la capatul ciclurilor sale de instruire. Ce dorim, de fapt, de la copiii nostri? Vrem ca ei sa devina atomi intr-o aglomerare umana cu reflexe de supunere necritica la tot ce vine de sus si din exterior? Ii dorim niste cetateni activi, inteligenti si instruiti, capabili sa imbunatateasca nivelul de trai si calitatea vietii in Romania, fara a altera prea mult mediul? De ce are nevoie Romania? De niste supusi disciplinati ori de individualitati dotate cu spirit de initiativa si judecati de valoare proprii? Adeptii primei formule vor da exemplul Japoniei si chiar al Germaniei, unde buna subordonare si autodisciplinarea au facut minuni in reconstructia economiilor indata dupa ultimul razboi. Ceilalti vor spune ca drumul spre democratia performanta occidentala trece prin afirmarea reactiilor critice si a capacitatii de inovare.
Oricum am raspunde, prezenta religiei in educatia publica trebuie cumpanita suplimentar. Care ar putea fi rostul orelor de educatie religioasa in scoala? In cele mai optimiste estimari, ele ar contribui la formarea unei constiinte modelate de valorile crestine si a unui sentiment comunitar specific rasaritean, consonant cu traditia romaneasca. De fapt, insa, traditia invatamantului nostru nu a fost aceea a educatiei confesionale si in cea mai mare parte a timpului scurs de la aparitia sa statul roman nu si-a asumat proiectul unei educatii religioase pe bani proprii ori pe cheltuiala publica. Oricine rasfoieste sintezele de istoria scolii la romani va putea observa ca statul abordeaza tarziu, partial si selectiv chestiunea politicilor educationale. Nu doar fiindca romanii traiau, pana in 1859, 1877 si, respectiv, in 1918, in mai multe formatiuni statale aflate sub dominatie straina. Pur si simplu, pentru mult timp, statul nu si-a asumat rolul de educator, iar atunci cand a facut-o, a avut in vedere alte scopuri decat acela de a produce o masa de supusi – cetateni – a caror prioritate ar fi evlavia, ruga, preocuparea pentru mantuire. Evul Mediu autohton a lasat pe seama prelatilor grija educarii, dar asta nu a insemnat altceva decat ca stiutorii de carte se formau in manastiri si biserici mai ales pentru nevoile de cult. In modernitatea timpurie, tot mai mult, studiul s-a orientat catre pregatirea in vederea rezolvarii problemelor vietii de zi cu zi, practice, chiar si atunci cand dascalii ramaneau legati de biserica. Nici o clipa nu s-a dorit cantonarea instruirii in sfera teologico-ecleziastica, ci s-a urmarit o minimala orientare culturala elevilor, asigurandu-se cel putin familiarizarea cu scris-cititul si socotitul.
A presupune ca e rolul statului sa asigure bisericii – sau bisericilor – enoriasi fideli, ori ca ar fi rostul bisericii sa educe copiii, in scoli proprii, in folosul statului inseamna sa confunzi lucrurile. Menirea scolilor de pe langa biserici este aceea de a raspunde scopurilor si nevoilor bisericilor respective. scolile publice, finantate de stat de la buget, au de pregatit viitorii cetateni ai statului in vederea mai bunei organizari a propriei vieti, deci a unor scopuri laice si pragmatice. scoala publica s-ar cuveni sa dea copilului o introducere adecvata in intelegerea cadrului de viata constitutional (prin educatia civica), legislativ (prin educatia juridica), natural (prin educatia ecologica), artistic (prin cea estetica), civilizational (prin geografie, istorie s.a.), stiintific (prin frecventarea disciplinelor fundamentale). Nu ii revine, in nici un caz, scolii sa deposedeze preotimea, sacerdotii, Biserica de una dintre misiunile sale fundamentale, anume educatia religioasa, importand-o in salile de clasa. Aparitia a numeroase biserici dupa revolutie, ridicarea unor copioase case de rugaciune din banii enoriasilor, fara amestecul statului, asigura premisele educarii etico-religioase in preajma acestor edificii de cult, intr-o ambianta adecvata.
Peretii salilor de clasa ar fi adecvat ornati cu materiale auxiliare studiului diverselor materii. Ei nu au nevoie nici de propaganda prin portrete de conducatori si simboluri politice, nici de imagini ce impun evlavia si interzic spiritul iscoditor, critic, al copilului, inculcandu-i reflexele unei obediente ce-l va urmari, poate, toata viata. Nimic nu impiedica parohii sau predicatorii sa orneze, oricat de abundent, locurile unde organizeaza, prin mijloace proprii institutiei ecleziastice pe care o servesc, peretii salilor unde reunesc copiii. Daca vor, parintii ii vor trimite acolo sa studieze si nimeni nu va avea ce obiecta.
La lipsa de performanta a scolii romanesti actuale nu mai e de adaugat o noua dimensiune a legarii de trecut, mai cu seama cand acest trecut e reinterpretat manipulativ. Nivelul de moralitate al populatiei nu va creste slujit de o casta sacerdotala ale carei varfuri vadesc uneori, cum se intampla in ultimele zile, tradarea misiunii pastorale si cooperarea cu politia secreta totalitara. Daca vrem o reforma etica, de ce nu incepem prin a limpezi lucrurile in biserica? Ce modele le propunem copiilor nostri aici, pe pamant, la noi acasa?
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
