Anul 2010 a fost anul clarificării. A fost şi anul suferinţei, dar să suferi fără să înţelegi de ce nu mai e doar o dramă, ci aproape un păcat. De asta ce aş vrea să fac azi este să trec în revistă nu evenimente, ci lecţiile care puteau fi învăţate din ele. Pentru că numai un orb, cum din păcate sunt majoritatea celor care îşi dau cu părerea despre treburile publice la noi, ar putea să ignore ce ne-a învăţat anul 2010 despre noi înşine, de la a doua victorie a lui Traian Băsescu la saltul în gol din balconul Parlamentului.
Lecţia numărul unu priveşte modernizarea neterminată a României, care a ajuns la o scadenţă istorică. Am adus, din ambiţie şi disperare geopolitică, ţara în Uniunea Europeană. Nu era prima ţară în mare măsură nemodernă adusă în UE. Mai erau, vorba aceea, măcar Grecia şi Irlanda, dacă nu şi alte ţări est-europene. Dar nici una pe aproape de noi, adică nici o ţară cu agricultură de subzistenţă care să ocupe atât de mult din populaţie şi cu o agricultură care să ocupe atât de mult din economie. Primii doi ani, am crezut, chiar şi eu, care dădusem importanţa cuvenită problemei, pe urmele unor autori celebri care au identificat asta ca problema fundamentală a României în secolul XX (David Mitranyi, Henri Stahl, Daniel Chirot, Henry Roberts, Kenneth Jowitt), că am păcălit istoria. Fondurile europene pe agricultură păreau să se absoarbă mai bine decât prognozasem eu în Secera şi buldozerul.
Numai că, din cauza iresponsabilităţii parlamentare în timpul faimoasei guvernări Tăriceanu 2 şi a crizei europene, lucrurile aveau să ia o altă turnură. Împins pe roşu de mărirea iresponsabilă a pensiilor şi de contracţia veniturilor din cauza recesiunii, statul nostru modern a început să scoată la iveală slăbiciunea sa fundamentală: milioane de oameni în umbră, care nu contribuie cu nimic la produsul intern brut, cu nimic la sistemele de asistenţă socială, dar care consumă medicamente, vizitează spitale şi primesc, deşi fiecare în parte de mică valoare, pensii. Fantomele din sistem nu sunt evazioniştii fiscali, chiar dacă şi aceştia există, ci ţăranii, în număr mult mai mare, pe care decenii de modernizare socialistă nu au reuşit să-i lichideze. Tot ruralul e cel care afectează testele noastre şcolare PISA, sigur că stăm, cu Albania, cel mai prost din Europa, că noi şi ei avem cea mai mare rată de rural de supravieţuire, cele mai întinse insule de lumea a treia în Europa! Că veni vorba, un lucru fundamental pe care l-ar putea lămuri istoricii comunismului, singurul cu o miză fudamentală pentru România de azi, este cum de comunismul românesc a fost atât de ineficient în a moderniza România, când Iugoslavia, Bulgaria, Grecia porniseră cu procente asemănătoare de ţărani în 1935, ca să ajungă la sub o treime din ce mai aveam noi în 1990.
Ei, aici e contradicţia fundamentală, între o societate care nu are o structură socială modernă şi a cărei economie demnă de acest nume ocupă sub 5 milioane din populaţie şi un stat care e european, social şi deci are abonată întreaga populaţie, şi această contradicţie a căzut peste Guvernul Boc, care s-a trezit rezolvând nu o problemă trecătoare de deficit, ci una structurală, de inadecvare a economiei şi a societăţii noastre la cea europeană căreia-i ne alăturasem. Un guvern slab, politizat, modest intelectual, cu un patron însă perfect conştient de limitele lor, şeful statului, care a apucat taurul de coarne. Vezi însă că nu ştia cum, neavând nici educaţia pentru a înţelege problema, nici anturajul; ca atare, a fost adus un „felcer” monetarist, Mugur Isărescu, şi el a dat faimoasa soluţie pe care o ştiţi. O soluţie tipică pentru un finanţist, care nu rezolvă problema structurală, care nu ţine cont de suportabilitatea socială (saltul din balcon) şi care nu ţine seama de statul de drept (pensiile au fost salvate, in extremis, de Curtea Constituţională, deşi rămâne de văzut pentru cât timp).
Care a fost îmbrăcată de un discurs autojustificator penibil şi de măsuri ce au lovit în populaţia întreprinzătoare de la oraşe, cea care profita cel mai puţin de statul social, micii întreprinzători la limita supravieţuirii, care au fost împinşi peste cu maxim dispreţ (că totuşi nu văd de ce era necesar să-i trimitem la coadă o dată pe lună să-şi plătească şomajul şi CAS). Toate astea, nu ca să rezolvăm vreo problemă existentă (toate sunt neatinse la locul lor), ci pentru a rezolva una care se profila doar: intrarea în incapacitate de plată. Concluziile care bântuie, cum ar fi cea că trebuie să lichidăm statul social, sunt nişte prostii. E ca şi cum ai spune că trebuie să lichidăm cu modernizarea. Poţi? Spune-i unui doctor că nu ajung medicamentele la toţi bolnavii, şi o să-ţi spună să-i mai cumperi, că soluţia să lăsăm bolnavul să mai şi crape puţin e inacceptabilă. A, cine plăteşte pentru medicamente – aici să se manifeste ideologia, există mai multe opţiuni, şi stânga, şi dreapta să îşi pună capetele la contribuţie. Dar recunosc că mi-a fost ruşine cu dreapta românească anul acesta ascultând discursurile de justificare şi cu stânga văzând cum a patronat corupţia mişcării sindicale. Greu să rezolvi probleme când cei care ar trebui să le rezolve sunt demagogi, corupţi sau, pur şi simplu, fundamental lipsiţi de cea mai elementară omenie.
Dacă persistenţa structurii sociale cu ţărani peste 30% (nu fermieri, ci ţărani) este moartea statului social, care presupune o societate industrială şi o economie transparentă, alte elemente ale lipsei de mo¬dernizare fac şi mai dificilă rezolvarea. Societăţile ţărăneşti au probleme să articuleze vreo acţiune colectivă, pentru că sunt structurate nemodern, pe structuri de patronaj şi clientelare, nu de solidaritate şi cooperare. Societatea lovită în 2010 nu a putut reacţiona, pentru că singura ei voce sunt nişte partide care nu sunt reprezentative, reprezintă doar baza lor de clienţi, şi nu pe toată lumea. În numele celorlalţi a trebuit să sară cineva de la balcon – şi, vorbind ca o persoană care şi-a petrecut tinereţea studiind suicidul, nu a fost o anomalie individuală, ci una socială cea la care am asistat pe 23 decembrie. Domnul al cărui nume aş sugera să nu-l mai dăm nu era un caz de melancolie înregistrat undeva, iar lipsa de perspectivă în numele căreia a protestat e resimţită pe o scară mult mai largă într-o societate părăsită masiv de cei care au unde se duce.
Soluţiile pe care le încearcă Guvernul Boc sunt subminate de lipsa sa de credibilitate, de faptul că e un guvern-anexă la nişte grupuri de clienţi, finalmente de faptul că e aşa de lipsit de reprezentativitate. Ar fi putut compensa chestia cu Udrea&Co. printr-o atenţie mai mare la competenţă, prin acoperirea măcar a unor zone strategice cu tehnocraţi ireproşabili. Dar în afară de Consiliul Concurenţei nu am văzut pe nimeni să pretindă măcar că suntem în UE şi să-şi modeleze comportamentul adecvat. În loc de asta, clientelismul politic a devenit o practică făţişă, chiar la recruţii pseudooccidentali gen Funeriu, ceea ce face că la ora asta s-a creat convingerea profundă în societatea noastră că principala sursă a inegalităţii sociale şi a crizei totodată este corupţia, şi nu alta. Eu, care am susţinut asta întotdeauna, simt nevoia să mă delimitez de acest gen de discurs generalizator şi pe alocuri paranoic, dar e deja prea târziu. Iar oamenii politici care şi-au imaginat că tema corupţiei se va usca la un moment dat au contribuit la a o înrădăcina temeinic, transformând-o în singurul discurs de critică socială asimilat de populaţie.
Dar cu asta trecem deja la a doua lecţie a anului 2010, la lipsa de adecvare a elitelor noastre politice şi literare la proiectul european, la revelarea dramatică a rezultatelor unei contraselecţii practicate, cu mici întreruperi, decenii întregi. Dar despre asta, de la Cărtărescu la Cristoiu şi de la Băsescu la Eugenia Vodă, data viitoare.
