Ruleta turcească (II) | OPINIE

de Ovidiu Maican , 12 iulie 2017 - stire actualizata la ora 18:54, 12 iulie 2017
Ruleta turcească (II) | OPINIE

Rădăcinile intelectuale ale lui Erdogan și ale partidelor islamiste se trag de la mișcarea Mili Goruș, apărută în 1969, un amestec de islamism, otomanism, independență națională și modernizare bazată pe dezvoltare economică.

În 1997  armata a împie­dicat instalarea unui guvern islamist condus de Necmetin Erbakan. Partidul lui Erdogan (Partidul Justiției și Dezvoltării - AKP) a fost creat în 2001, în condițiile unei crize econo­mice accentuate și a creșterii corupției în anii ‘90. În 2002 AKP a împins în opoziție partidul kemalist (Partidul Republican al Poporului – CHP).

Între 2002 și 2004, AKP a preluat modelul conservatorilor din Partidul Republican american, caracterizat prin neoliberalism în plan economic și neoconservatorism în plan politic și cultural.

Abordarea proble­maticii Turciei este importantă nu numai din punct de vedere istoric, ci și din punct de vedere politic și geopolitic. Imperiul Otoman a fost foarte asemănător cu cel roman și cel bizantin, imperii multiculturale și multietnice.

Începând cu 2003, au crescut foarte mult investițiile stră­ine directe, veniturile obținute din privatizări și fondurile alocate educației, care pentru prima dată erau mai mari decât cele destinate forțelor armate.

Între 2002  și 2007, creșterea economică a fost de 40%, iar inflația a scăzut.

Primul pas în deriva autoritară a AKP a fost în 2007, când elita kemalistă a încercat fără succes să blocheze alegerea în Parlament a lui Abdullah Gül ca președinte al republicii. În același an AKP a câștigat și alegerile legislative anti­cipate. Tot în 2007 s-au votat anumite amendamente constituționale, printre care cel mai important era alegerea președintelui prin vot universal.

În  2008 s-a încercat interzicerea AKP de către Curtea Constituțională ca partid islamist și extremist. Atunci au început și procesele împotriva ofițerilor superiori care au scos armata de pe scena politică. Evenimentele din mai 2013 din Parcul Gezi și Piața Taksim au evidențiat și mai mult clivajul autoritar al lui Erdogan.

Era clar acum că păturile educate și laice ale populației se împotriveau agendei conservatoare și islamiste a prim-ministrului. Acesta a reacționat în stil populist și putinist, acu­zând UE și SUA de implicare în manifestații.

Dacă stăm și studiem atent viața politică turcă, vom observa că multe din evoluțiile politice au fost violente și bruște.

În prezent, neo­kemaliștii (armata, funcționarii superiori, intelighenția și tineretul) reprezintă factorul de rezistență împotriva regimului Erdogan.

Chiar dacă luăm în consi­derare derapajele instituțio­nale recente, Turcia seamănă mai puțin cu dictatura mascată din Rusia, apropiindu-se mai mult de regimurile autoritare din Asia de Sud-Est (care cunosc o dezvoltare economică rapidă).

Din punct de vedere constituțional, modificările votate la recentul referendum semnifică o oarecare tranziție teoretică de la modelul german la cel american. În lume sunt 42  de state cu regimuri prezidențiale pure (inclusiv SUA, dar nici unul din Europa).

În momentul de față sunt trei pericole care pândesc Turcia, adică situația economică (investițiile străine), autoritarismul și izolarea internațională.

Înrăutățirea relațiilor cu Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii poate duce la reducerea masivă a investițiilor străine, ceea ce poate determina, prin ricoșeu, deteriorarea siuației economice interne, cu efecte asupra popularității lui Erdogan.

Autoritarismul preșe­dintelui turc alunecă, din păcate, spre modelul dictaturii putiniste. Probabil ar trebui să ia exemplu din istorie, când Atatürk s-a înțeles bine cu sovieticii până și-a dat seama de realitate.

Pe plan extern, lucrurile se îndreaptă spre o alianță între Turcia, Rusia și Iran. Riscul ar fi antagonizarea lumii arabe și împingerea acesteia spre o alianță cu SUA. În viitor, Turcia și Rusia pot concura în Asia Centrală fostă sovietică și Siria.

Megalomania lui Erdogan (luată ca exemplu și de unii politicieni români) nu poate dura la nesfârșit. Atunci când steaua lui va apune, Turcia va scăpa de povara autoritarismului conservator-islamist și de cea a autoritarismului laic kemalist.

În acel moment, ar fi necesară o nouă clasă politică, fenomen ce se conturează și pe plan european. Această clasă politică va trebui să câștige atât încrederea laicilor, cât și pe cea a religioșilor, deschizând calea apariției unei Turcii noi. 


Citește și:  Ruleta turcească (I) | OPINIE

Abordarea proble­maticii Turciei este importantă nu numai din punct de vedere istoric, ci și din punct de vedere politic și geopolitic.

 

Comentarii

  • Joaquin Murieta

    12 iulie 2017 21:41

    Comunismul va fi viitorul luminos al intregii omeniri daca omenirea va avea un viitor sau daca vor supravietui suficienti oameni dupa razboiul termo-nuclear declansat de diavolul blond rasist si nazist Trump. Religia ucide ! Acum toti sunt indignati de crimele islamistilor intr-atat incat au uitat de arderile pe rug si de medicii ginecologi assasinati prin SUA pentru ca au comis avorturi. Evident acum prioritatea este distrugerea musulmanilor criminali inclusiv in Turica dar dupa exterminarea lor vom descoperi ca si crestinii si Evreii au si ei o pofta nebuna de ucis si au colaborat chiar cu musulmanii la assasinarea ateilor si comunistilor in prezent aproape toti morti deja.

    raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Urmareste-ne pe Facebook

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design