Libera circulaţie a mărfurilor şi a capitalurilor, care a făcut posibilă competiţia şi eficienţa economiilor de piaţă europene, a fost dintotdeauna aplicată cu stricteţe de instituţiile comunitare şi, uneori, impusă de ţările europene cu economii mari, interesate de lărgirea pieţelor de desfacere a mărfurilor şi de controlul într-o proporţie cât mai mare al capitalurilor. În ţări ca România, aceste libertăţi au avut părţile lor bune, dar au provocat mari dezechilibre ale balanţei de plăţi, importurile, în special cele intracomunitare, covârşind producţia proprie.
Într-o ţară ca România, unde populaţia rurală depăşeşte jumătate din populaţia întregii ţări, agricultura a avut cel mai mult de suferit. Dintr-o ţară exportatoare de produse agricole, România a devenit importatoare a acestor produse. O dată cu venirea crizei, capitalurile europene investite în România au fost masiv retrase de societăţile-mamă ale întreprinderilor româneşti, fie pentru că în ţările de origine acest capital era necesar pentru a lupta contra crizei locale, fie pentru că autorităţile politice ale ţărilor de origine au impus această retragere, ca o condiţie a sprijinului acordat de stat în vederea ieşirii din criză.
În mod surprinzător, ţările mari ale Uniunii Europene sunt lăsate să practice ajutorul de stat pentru salvarea întreprinderilor naţionale, chiar şi în defavoarea filialelor lor din ţări ca România, în timp ce economiilor mici sau slabe ale Uniunii Europene, aşa cum este şi cea a României, li se refuză acelaşi tratament. Marile economii europene şi-au pus în practică propriile politici şi strategii naţionale, în competiţie cu alte ţări mari şi, oricum, cu omisiunea interesului comunitar sau contra acestuia. Pentru moment, cel puţin pe perioada recesiunii, libertatea de circulaţie a capitalurilor este suspendată de facto. Libera circulaţie a persoanelor nu a funcţionat niciodată integral. Dacă cetăţenii ţărilor cu economii importante în Europa pot circula şi se pot stabili liber pentru a munci oriunde în Europa, nu acelaşi lucru este valabil pentru cetăţenii ţărilor care au intrat în Uniunea Europeană după anul 2004, inclusiv România.
Cetăţenii originari din Europa de Est încă mai au statut de imigranţi în ţări ca Franţa, Italia, Olanda, Marea Britanie sau Germania. Ei nu se pot stabili liber pe teritoriul acestor ţări în lipsa unor permise de muncă. Atât timp cât economiile europene erau în plină expansiune, iar şomajul se menţinea la cote reduse în ţările tradiţionale ale Uniunii Europene, apelul la munca imigranţilor din est era încurajat, mai ales pentru faptul că era vorba de o forţă de muncă ieftină care putea, în acelaşi timp, să aducă plusvaloare economică şi să creeze competiţie şi presiune pe piaţa forţei de muncă, dominată în vestul Europei de sindicate foarte puternice şi influente. Când economia europeană, în ansamblul ei, a început să dea semne de stagnare sau de recesiune, şomajul a început să crească şi, o dată cu el, teama de pierderea locurilor de muncă a luat locul confortului de tipul la dolce vita. De aici, revolta, tensiunile sociale şi persecuţiile la adresa „imigranţilor” estici, inclusiv cei români.
Niciodată coeziunea comunitar-europeană nu a fost la un nivel mai redus. Euroscepticismul este din ce în ce mai prezent în ţări ca Italia, Franţa sau Germania. Extremismul, din ce în ce mai prezent în Europa, a coborât de pe stadioanele de fotbal în stradă şi a pătruns inclusiv în gândurile cetăţenilor obişnuiţi, mai ales din cauza faptului că este alimentat, conştient sau inconştient, de presă şi de politicieni iresponsabili. Cu toate acestea, noi rămânem optimişti. Uniunea Europeană, ca sistem instituţional şi comunitate umană, nu înseamnă nici presa tabloidă, nici extremiştii europeni şi nu se termină o dată cu criza economică pe care o traversează. Uniunea Euroapenă înseamnă drepturi ale omului, comerţ şi dezvoltare paşnică, tradiţie şi diversitate culturală. Acestea sunt valori perene, care vor prevala asupra consecinţelor conjuncturale ale crizei economice. Cetăţenii români vor suporta în continuare contribuţiile la bugetul Uniunii, dar statul român are datoria să ceară ca România să fie respectată ca ţară şi să-i fie respectaţi cetăţenii, să circule sau să muncească în Europa ca oameni liberi. Indiferent dacă sunt sedentari sau nomazi.
