In situatiile de criza – economica, sociala, politica, administrativa, cu alte cuvinte, "de sistem" –, raspunsurile cautate la chinuitoarele intrebari cotidiene pot veni printr-o reintoarcere la simplitatea originara. Asta inseamna sa uitam, pret de o clipa, toate complicatiile argutiei sterile de fiecare zi, sa punem in paranteza notiunile sofisticate ce par sa descrie, pana la nuanta, sindromul clipei, sa facem un pas indarat, pentru a evalua lucrurile eliberati de presiunea insuportabila a actualitatii. La urma urmei, nevoile omului nu sunt din cale afara de complicate. Putem trai bine si iesind de sub zodia cantitativa a rastignirii intre "putin" si "mult". Calitatea este, pur si simplu, altceva. Cineva o definea, pe buna dreptate, ca pe un salt, accederea la un alt nivel al existentei, la o alta percepere a lucrurilor si o alta pretuire a circumstantelor.
Fara modificarea perspectivei, elementele ambientale – case, masini, bancnote si carduri – n-au decat sa se tot adune, in cele din urma, tot nu obtii starea de conciliere cu tine, starea de bine. Iar daca in mod frecvent se socoteste ca banii sunt cea mai buna garantie a reusitei si satisfactiei personale, nu este cu totul neobisnuit sa intalnesti oameni pe care bunastarea nu ii da afara din casa, dar care au dobandit o anume armonie cu ei insisi. Inflatia diplomelor universitare, inflatia functionarilor din aparatul public, inflatia masinilor de pe strazi, inflatia de cuvinte goale sunt toate semnele aceleiasi maladii sociale: pierderea cumpenei intre nevoile reale si caile de satisfacere a lor. Viziunea conform careia cat mai mult inseamna tot mai bine, care a marcat modernitatea, facand-o echivalentul erei statisticii si intronand domnia progresiei numerice infinite, a dezechilibrat printr-o iluzie viziunea omului despre lume si viata.
Ea a detronat conceptia intemeiata pe armonie si masura, adusa in atentie de filosofia antica greaca, inlocuind-o cu un iluzoriu progres – inteles ca eterna progresie – infinit. Raspunsul la nevoia de invatatura e mai multa cunoastere, nu mai multe diplome. Solutia bunei functionari a administratiei este mai multa competenta si responsabilitate, nu mai multi functionari. Confortul si dorinta de rapiditate in trafic le satisface o mai buna organizare a acestuia, nu cresterea numarului de autovehicule posedate. O viata mai buna nu inseamna sa ai mai mult, ci sa fii altceva, mai bun si mai fericit. si, desigur, devii politician performant nu promitand mai mult si manipuland mai intens, ci gestionand mai eficient treburile publice si gandindu-le mai acut in interesul public. Romania actuala, cu multiplele ei disfunctionalitati si sincope, nu face exceptie de la o tendinta mai generala.
Expresia ei cea mai vizibila este criza economica globala, dar inca inainte de aceasta in Vest se vorbea si despre o criza a politicii asa cum era ea inteleasa pana mai ieri, exprimata la nivelul alegerilor ultimelor decenii intr-o apatie relativa a electoratului. S-ar spune, sunt de parere unii analisti, ca aceasta din urma exprima o anume incapacitate a fortelor politice active, partide si miscari, lideri si grupuri de a intui, aborda si rezolva marile probleme cu care populatia se confrunta. Franta, Germania, Italia au trait si traiesc din plin fenomenul, iar mai recent tara noastra pare sa ii fi descoperit, la randu-i, resorturile; nu si solutiile. Resursele materiale nu sunt nelimitate. Poate ca nici cele sufletesti si mentale, dar macar limitele acestora din urma nu au fost inca atinse. Sunt sanse ca acest lucru sa nici nu se petreaca intr-un orizont de timp precizabil.
Rezulta de aici ca solutia la criza "de sistem", cum ii spun unii, nu este schimbarea paradigmei politice – acest lucru s-a intamplat in 1989, inlaturand o grea povara, dar solutiile continua sa fie nesatisfacatoare pentru multa lume –, ci a raportarii la fenomenul vietii globale si individuale prin efortul fiecaruia dintre noi. Suna idealist si nepragmatic? Se poate. Dar de atata realism si in virtutea unor abordari din cale afara de pragmatice am ajuns aici unde ne aflam acum, in impas. Din pacate, alta cale nu se intrezareste, iar amenintarile sunt reale nu doar pentru umanitate, ci si pentru planeta care o gazduieste (schimbarile climatice semnaleaza prabusirea in viteza a conditiilor vietii) si celelalte specii gazduite de ea (amenintarea cu extinctia unor noi si noi specii animale, modificarea ireversibila a florei o data cu prabusirea climei). Revizuirea radicala a sistemului referintelor noastre incepe cu diagnosticarea impasului si indicarea remediilor.
De aici incolo, inventivitatea umana nu are decat sa isi adecveze instrumentele in vederea atingerii scopurilor subordonate tintei. Decidentii sunt cei care pot pune in lucru, neintarziat, specialistii in desemnarea strategiilor si etapizarea tactica a parcursurilor. Insa este clar ca fara o regandire a temeiurilor, telurilor si metodelor educatiei, ca si fara implementarea acesteia prin vointa politica expresa, vom ramane doar in zona paleativelor. Romania nu are bogatia de resurse umane si naturale a marilor state sub raport numeric. Validarea multor compatrioti pe piata cunoasterii si productiei universale ne indreptateste insa sa credem ca prin calitatea lor ea este compatibila cu marile performante. De ce n-ar incepe chiar cu noi revirimentul?
