Adoua zi după publicarea unui sondaj pe tema Basarabiei realizat de INSCOP pentru Adevărul, preşedintele Traian Băsescu a anunţat abrupt: „Eu cred că al treilea proiect fundamental trebuie să fie unirea cu Moldova“. Asta, după ce ani la rând poziţia oficială a României fusese aceea conform căreia integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană ar urma să producă dispariţia de facto a graniţelor dintre cele două state.
Sondajul INSCOP la care mă refer ne spunea că 62% din respondenţi ar fi de acord cu unirea Republicii Moldova cu România. Ce-i drept, întrebarea era cam ciudată, căci începea cu premisa „Dacă integrarea europeană a Republicii Moldova/Basarabiei s-ar dovedi imposibilă…“. Cu alte cuvinte, se propunea o situaţie cel puţin inedită – unirea unui stat membru al UE cu unul care ar fi eşuat în acest demers. Ce-i drept, un lucru aparent asemănător se întâmplase în 1991, atunci când Germania Federală (membră a UE) se unise cu RDG. Doar că atunci nici nu se pusese problema intrării în Uniune a Germaniei de Est, între altele pentru că nu fusese recunoscută ca stat de către membrele de atunci ale UE.
Câteva zile mai târziu, a apărut un sondaj IRES care a pus lucrurile în ordine: 76% din eşantionul naţional sunt de acord cu unirea celor două state (fără premise). Aşadar, preşedintele a îmbrăţişat (din nou) un subiect care nu poate decât să-i aducă popularitate. Nici unul dintre sondaje nu intră în detalii (cunoaşterea şi acceptarea consecinţelor, motivele acordului sau ale dezacordului).
Întrebat de către moderator dacă s-a consultat cu Guvernul înainte de a face acest enunţ, preşedintele a spus: „Cel care trebuie să dea tonul în politica externă sunt eu, nu cred că trebuie să iau aprobare de undeva“. Îndoielnic că şi-a consultat consilierii cu expertiză asupra situaţiei din stânga Prutului. Sunt însă sigur că i-a ascultat pe cei de politică internă, care i-au spus că o luare de poziţie pe tema unirii cu Basarabia nu poate să nu aibă drept rezultat o creştere de popularitate. Eventual, combinată cu una împotriva creşterii taxelor la combustibil.
Poate însă, cu adevărat, să devină reunificarea celor două state un proiect realist pentru România? Preşedintele recunoaşte că principalul obstacol este opinia publică din Republica Moldova. Acolo, curentul unionist este mai degrabă timid şi politicienii îndrăznesc să-l afirme doar când sunt în vizită la Bucureşti. Institutele de cercetare a opiniei publice se feresc să întrebe despre acest subiect (dacă o fac, nu publică rezultatele). Cele mai recente informaţii pe această temă apar într-un sondaj realizat de CBS-AXA în septembrie 2012: o proporţie de 15% a unioniştilor (în acelaşi sondaj, 56% din respondenţi erau favorabili aderării la UE). Asta înseamnă că reţinerea faţă de perspectiva reunificării nu este, peste Prut, proprie doar filo-ruşilor sau comuniştilor, ci şi unei părţi a electoratului partidelor pro-europene.
Există în Republica Moldova un consistent curent “independentist”, care ar accepta o apropiere (mai eles pe considerente economice) de Vest, dar nu şi de România. Acest curent este adeptul unui discurs în care nu se vorbeşte despre o eventuală unire, ci de o „anexare” de către România, se propagă conceptul de „limbă moldovenească“ etc. Este un discurs care a fost inculcat prin manualele sovietice de materialism istoric după care au învăţat cei mai mulţi dintre cetăţenii de azi ai Republicii Moldova. Din păcate, luări de poziţie intempestive precum cea a preşedintelui României alimentează această ideologie. Atunci când unirea este asumată ca proiect de ţară doar al uneia dintre părţi, e uşor să-i zici „anexare”.
Conform celor mai recente sondaje (CBS-AXA, noiembrie 2013), dacă ar fi acum alegeri pentru Parlamentul Republicii Moldova, comuniştii ar obţine 51% din voturi. Sondajul e anterior semnării parafării acordului de asociere, care ar trebui să mai crească procentajele coaliţiei de guvernământ (creditată acum cu 44%). Alegerile fiind peste câteva luni, câteva argumente în plus furnizate comuniştilor pot face diferenţa.
Un adevărat proiect de ţară ar presupune (ca orice proiect) inventarierea resurselor, evaluarea riscurilor, imaginarea unor paşi. Dacă ne uităm la locul în care ne aflăm acum, comparativ cu 1991, când, o dată cu independenţa, Republica Moldova adopta limba română drept limbă oficială şi “Deşteaptă-te, române” ca imn, putem constata că distanţa până la eventualitatea reunificării s-a mărit. Declaraţiile de genul celei făcute săptămâna trecută de către un înalt demnitar care nu crede că trebuie să ia aprobare de la cineva servesc câştigării de simpatie; cel puţin asta ne spune sondajul IRES (63% o consideră bună sau foarte bună). Reunificarea rămâne însă tot în stadiul de fantasmă.
Mircea Kivu este sociolog.
