Semnarea acordului privind amplasarea scutului antirachetă în România marchează, fără îndoială, începutul unei noi epoci în relaţiile româno-americane. O prezenţă militară americană de asemenea amploare şi angajament recalibrează întreaga arhitectură a agendei bilaterale. Parteneriatul strategic încheiat cu aceeaşi ocazie stă mărturie în acest sens.
Din punct de vedere militar, acordul aduce României un plus de siguranţă, fără să implice prea multe costuri de securitate. Şi asta deoarece probabilitatea ca un stat din Orientul Mijlociu să lanseze rachete nucleare asupra Europei rămâne totuşi destul de scăzută.
Chiar şi Iranul, ţinând cont de protestele din 2009 si 2010, s-ar putea să nu mai existe în forma actuală la orizontul de timp 2020-2030. Mai mult, existenţa acestui scut ar trebui să contribuie major la descurajarea adversarului şi deci tocmai la reducerea riscului producerii unui atac. I
ar într-un eventual conflict asimetric împotriva unor grupuri nestatale care într-un scenariu de groază ar ajunge în situaţia de a fi capabile să declanşeze astfel de rachete, scutul constituie o garanţie de apărare dincolo de orice există la momentul actual la îndemâna României.
Însă semnificaţia fundamentală a semnării acestui acord este că scutul de apărare antirachetă, odată funcţional, reprezintă un succes real pentru gardarea articolului 5 al NATO, care prevede că un atac asupra unui membru al alianţei constituie un atac asupra întregii alianţe.
Aceasta deoarece, în condiţiile în care scutul american antirachetă va fi integrat, aşa cum este deja prevăzut, într-unul NATO, o eventuală lovitură din Orientul Mijlociu ar putea fi respinsă cu relativă uşurinţă. Iar acest fapt ar scuti alianţa de o probă de foc în care un atac încununat de succes asupra unui stat minor al NATO ar putea provoca diviziuni ireconciliabile în sânul alianţei, pecetluind astfel moartea clinică a acesteia.
Astfel, adevăratele beneficii ale acordului pentru România par să vină din zona politică. Realizarea scutului garantează implicarea geostrategică a SUA în Europa de Est dincolo de orice dubiu şi prelungeşte perspectivele transatlantice de substanţă ale continentului.
Având în vedere incapacitatea europenilor de a genera garanţii de securitate prin forţe proprii, acest lucru devine crucial! Iar prin înfăptuirea acestui scut (şi) în România, vocea noastră ar trebui să capete o greutate regională în relaţiile de „daily business” cu partenerii americani şi europeni mult peste ceea ce există acum. Aceasta cu atât mai mult cu cât alţi „competitori” zonali, precum Grecia sau Turcia, par a ieşi tot mai mult din calcul. Prima se va confrunta măcar pentru următorii 10 ani cu situaţii domestice foarte dificile.
Iar Turcia, chiar dacă este integrată în sistemul de apărare antirachetă, pare a deveni în ultima vreme o ecuaţie politică tot mai imprevizibilă. Eforturile recente ale Turciei de a se erija în campioana musulmanilor şi, pe cale de consecinţă, alunecarea ei spre poziţii diplomatice provocatoare, care afectează grav relaţiile sale cu Israelul, cu siguranţă ridică mari semne de întrebare la Washington cu privire la viitor.
Beneficiile şi scenariile prezentate mai sus poate par a fi exagerări în condiţiile în care România se confruntă şi ea cu suficiente probleme economice şi de dezvoltare. Însă în 15-20 de ani, dacă presupunem o consolidare susţinută (vă aduceţi aminte unde eram în 2000?), facilitată şi de umbrela de securitate americană, momentul actual va căpăta o dimensiune simbolică şi practică esenţială. Să sperăm, aşadar, că, atunci când copiii noştri ne vor întreba ce s-a întâmplat în România între 2010 şi 2030, le vom putea răspunde: „Nimic. Au venit americanii şi a fost bine!”.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
