Mă bucur mult cînd citesc că Financial Times a decretat că România e noul tigru al Europei avînd în vedere că anul trecut, departe de a fi catastrofa prezisă de toţi istericii s-au mai repus pe făgaş fondurile europene, au mai mişcat nişte exporturi şi economia a accelerat. E sigur că mai e mult de făcut, dar să ai un asemenea articol în FT este pasul cel dintîi şi decisiv spre investiţiile străine care vor ajuta mai mult decolarea.
Conform modelului prezentat de BERD în ultimul său raport despre tranziţie, semnificativ intitulat Blocaţi în tranziţie, investiţiile străine, alături de calitatea factorului uman şi de cea a instituţiilor politice sînt responsabile pentru creşterea productivităţii pe termen lung. Aceasta, la rândul ei, prezice dacă ne apropiem sau nu de media veniturilor în EU-15, cu alte cuvinte dacă ne dezvoltăm sau nu. Dat fiind că stăm prost cu factorul uman (brain drain masiv, asociat cu lipsa de meritocraţie cronică), că stăm prost cu calitatea instituţiilor (blocaje politice în lanţ, suspendări prezidenţiale, voturi penale în Parlament, şeful statului blocheaza acordul cu FMI dar îşi lansează partid, etc) prognoza BERD în ce ne priveşte este rezervată. Numai o mînă de ţări din Europa Centrală şi Baltice au şanse ca într-o generaţie (20 de ani) să se apropie de media veniturilor din EU-15. Celelalte ţări sînt blocate în tranziţie, şi nu există în cazul lor vreo certitudine.
Raportul spune net că România a pierdut bătălia devreme, înainte de anul 2000. Georgia şi Slovacia, exemple pozitive, au reuşit, deşi au început şi ele tranziţiile lor cu comuniştii la putere, să întoarcă situaţia şi să acţioneze decisiv, deşi mai tîrziu. Noi nu. BERD dă vina pe opoziţia puternică pusă de PSD regimului CDR-PD-UDMR, divizării din tabăra reformistă (Băsescu care l-a sabotat pe Ciorbea, pentru cine nu mai ţine minte) şi unui climat de polarizare care a înteţit opoziţia la reforme.
Eu am trăit aceşti douăzeci de ani şi e ciudat pentru mine să citesc un diagnostic al unor economişti străini care spun cam ce credeam şi eu ieşind pe uşă de la TVR în 1998. Şi anume, că nu lăsam în urmă un viitor deceniu de reforme, ci o alianţă securistă transpartinică şi învingătoare, de presă voiculesciană şi interese ascunse pesediste, mult prea puternică pentru tabăra noastră decimată de incompetenţă, egoism şi corupţie. Mă întristează ideea că nici peste douăzeci de ani nu voi putea vedea firul legat la loc, deşi atunci voi fi ieşit la pensie. Aceşti patruzeci de ani sînt miezul vieţii de adult şi pentru alţi oameni atunci tineri, Crin Antonescu, Victor Ponta, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu.
Pe prognoza actuală am trăit cam degeaba- din punctul de vedere al ţării. Eu mă consolez cu intrarea în UE şi realizările personale- dar sentimentul ratării rămâne. Îi cunosc pe slovacii dlui Dzurinda şi ţin minte că în toamna lui 1996 erau în urma noastră. Mă umple de invidie ideea că ei în douăzeci de ani vor fi acolo, că generaţii de părinţi nu îşi vor mai creşte copiii doar ca să-i expedieze în Occident (alternativa fiind de a-i creşte apţi pentru a răzbi în societatea noastră fără caracter- de asta eu am preferat pur şi simplu să nu îi am).
România nu se divide de fapt între băsişti şi anti-băsişti. Nici între corupţi şi anti-corupţi- toată lumea de la vîrf care a avut vreo activitate economică sau proprietate de recuperat a trecut prin episoade greu de calificat altfel. Nici între Ponta şi Antonescu. România se divide, simplu, între cei care vor să modernizeze România, care acceptă că de acum înainte- să lăsăm trecutul deoparte- să domnească transparenţa, legea şi competiţia deschisă, nu relaţiile şi cîrdăşiile. Amnistiem pe oricine, dar nu pe cei care se opun modernizării. Nu purtăm discuţii imbecile unde să plasăm serviciul secret 3,4, 5 sau 6. Le desfiinţăm, ca să nu mai rîdă de noi Washington Post că deşi avem cele mai multe servicii secrete din lume nu sîntem în stare să găsim un avion. Vezi din bugetul nostru ce ţară sîntem, că unui angajat transparent la SRI îi revin venituri de sute de ori mai mari ca unui angajat mediu la educaţie (or fi, sigur, mult mai mulţi sereişti ascunşi decît învăţători pe faţă, dar totuşi). Aşa nu ajungem nicăieri.
În această bătălie noi am fost constant o mînă de oameni, dar sensul istoriei a fost aliatul nostru. Am fost déjà ceva mai mulţi toamna asta, cînd s-a confirmat faptul că dezvoltarea clasei mijlocii duce la creşterea cererii pentru transparenţă şi reformă politică. Orice aliat nou e binevenit : déjà în Parlament, la voturi precum Roşia Montană, ridicarea imunităţii lui Vlad Cozma sau amnistia vedem o majoritate nouă, în care PNL şi PDL sînt de aceeaşi parte. Nu îi idealizez nici pe unii, nici pe alţii, dar e timpul ca neghina, măcar cea intrată pe blat în Parlament, PC şi UNPR să mai cadă şi la fund.
În bătălia asta nu există tabere permanente : ele sînt în jurul fiecărei decizii, în fiecare zi. Că sînt oameni marginali politic, ca Sorin Ilieşiu, sau oameni centrali, ca Victor Ponta, ar fi bine să ştie în ce tabără sînt. Nu în PSD, PDL sau PNL. Ci în minoritatea activă din fiecare care face ca peste 20 de ani să aibă altfel de partid şi altfel de ţară. Nu contează ce ai făcut ieri. Fă măcar azi ce trebuie ! Iar voi nu faceţi ce trebuie deloc ! Majoritatea PSD, UNPR şi PC care a făcut zid în jurul lui Vlad Cosma ne arată cum stăm de fapt dacă dl. Ponta ia decizia să treacă de tot şi fără întoarcere de data asta de partea întunecată.
Acesta nu e un apel la morală sau bun simţ adresat baronilor locali de toate culorile, partid informal pe cale de lichidare de către DNA, unui premier care vrînd să facă din partidul voiculescian iarăşi mai mult decît a fost îşi scufundă propriul viitor politic sau unor oportunişti de profesie care aleargă de la unul la altul căutînd să vadă cine dă mai mult. Este un apel la raţiune, la oportunitatea care stă şi ne aşteaptă următorii douăzeci de ani, şi pe care o aşteaptă mai ales un electorat déjà călcat pe nervi. Vi se pare vouă că, mari şi tari, călăriţi electoratul ăsta prin hăţişul vostru de interese fără risc. Vai de capul vostru, sînteţi ca doamna din Niger care a plecat zîmbind să se plimbe în junglă pe un tigru. De acolo s-a întors însă, rînjind, numai tigrul.
