Lucrurile s-au produs ca de obicei atunci când se anunţă musafiri. Şeful clanului s-a încruntat la nevastă şi i-a zis: „Fă, măi femeie, un pic de curăţenie prin casă, ce naiba?!”. Bombănindu-l din colţul buzei, ea s-a ridicat de lângă vatră şi, trântind un scaun ici, netezind cuvertura sau faţa de masă dincolo, s-a apucat să observe că, oricât ar deretica, într-o magherniţă de toată groaza ca a lor nu se observă nimic. „Lasă caragaţa, fă ce zic! Măcar să se vadă că ne străduim să menţinem curată mizeria noastră de oameni săraci, dar oneşti! Poate pică, de milă, şi ceva mangoţi!”, a adăugat omul, mirosind gurile mai multor sticle alăturate, spre a o deosebi pe cea cu tărie de cele cu gaz lampant şi şoricioaică… „Şi scoate, dreacu’, javra din casă, fa!”, a mai îndemnat-o el, liric. Aşa că l-au repezit pe câinele cel bătrân şi îngrăşat cu coji de mălai în curte, pe zăpadă.
Eu aşa aş povesti ce s-a întâmplat după refuzul integrării României în spaţiul Schengen. Semnalele nu prea erau bune pentru ai noştri, se cuvenea dereticat. Cu atât mai mult cu cât noi şi severe con¬troale internaţionale viitoare se anunţau ca sigure, evidenţiind caracterul insalubru al vieţii noastre publice de acasă. Preşedintele a dat deci semnalul şi, brusc, ca trezită cu ochii cârpiţi, în miez de noapte, lupta anticorupţie a atins noi cote de virulenţă.
Ca peste noapte au început să cadă capete din sistemul vamal, că doar una dintre principalele obiecţii ale Europei comunitare fusese nesiguranţa sistemului de control al frontierelor, unde salariile prea mici îmbie la corupţie. Numai că aici se înşală şi Europa, şi preşedintele, inspiratorul acţiunilor concertate împotriva bestiilor avide de galbeni de prin vămi.
Vămuirea este una dintre cele mai vechi forme de câştig. Între cea practicată de stat sau de dominatorul străin (tot stat, şi acela) şi cea practicată de găştile mafiote („taxa de protecţie” etc.) diferenţa este de monopol al autorităţii. Cel mai tare ia totul, ca în boxul profesionist. În general, cel mai tare e statul. Dar nu oriunde şi nu în oricare timp istoric. La noi, democraţia originală a instalat o inovaţie în domeniu. Ia statul, iau şi cei din subordine, dar şi statul, şi funcţionarii lui rapace iau pentru foloase proprii. Bătălia dintre Georgică, mahărul de stat, şi acelaşi Georgică, şef de reţea mafiotă, baron central sau local al puterii ori mafiot deştept, se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. La urmă, banul public iese în pierdere, în timp ce banul privat se umflă vertiginos. Şi toate verigile, de la bază către înaltul cerului, inclusiv modestele niveluri intermediare, treptele care mediază între „jos” şi „sus”, se umplu de resurse clichetitoare; că nu se pot drena „scurgerile” rezultate din vămuire fără o complicitate generală şi fără anihilarea controalelor din înalt.
Meseria de vameş este una dintre puţinele slujbe binecuvântate, în perioadele de dezvoltare normală. Ea se aseamănă celei de silvicultor, unde natura – bogată prin definiţie – e pusă sub paza unui cunoscător născut în minte cu gândul că natura e interminabilă şi nu va seca niciodată. Cine poate, deci, şti cu precizie când lipseşte sau când e în plus un arbore? Numai veneţienii din sec.al XVII-lea şi al XVIII-lea şi-au ştampilat copacii, bucată cu bucată, înregistrându-i în înscrisuri speciale şi urmărindu-le cu precizie destinul, fiecăruia în parte. Dar veneţienii erau chivernisiţi altfel, nu în stilul capitalizării devălmaşe, de haită…
De ce greşeşte Europa? Fiindcă îşi închipuie că vămile din est vor deveni impenetrabile, cu un personal ascetic, alcătuit din duhovnici în post şi din sfinţi eliberaţi de nevoi lumeşti. Eu zic însă că, şi dacă asemenea personal s-ar regăsi la Nădlac şi Giurgiu, la Borş ori la Halmeu, drenările tot ar continua, câtă vreme nevoile politice sunt breşa şi impulsul care alimentează procedurile ticăloşite.
De ce joacă teatru puterea politică? Pentru că ştie mai bine decât mine – fiind în posesia tuturor detaliilor – cum decurg lucrurile prin vămi. Şi nu de acum, nici din vremea lui Tăriceanu… Vă amintiţi, dragi prieteni cititori, când a izbucnit marele scandal „Ţigareta”, în care serviciile secrete concurente s-au străduit să se compromită unul pe altul în chestiunea contrabandei discrete cu ţigări pentru nevoile statului? Era în vremea preşedintelui Constantinescu, acum mai bine de un deceniu. Dar nu, lucrurile nu au început nici atunci, momentul respectiv fiind numai cel în care implicările oficiale, de la vârf, au răzbătut la suprafaţă.
Şi ce să facă statul acum? Să demanteleze sistemul vamal, populându-l cu justiţiari inflexibili? Primul care ar pierde ar fi el însuşi, nu? Şi totuşi, vin vizitatorii, găsesc casa în dezordine… „Bâşti, muiere, dă câinele afară, în zăpadă, un pic, până trece valul. Că pe urmă l-om pune iar la căldură şi i-om da noi şi-un os. Nu fi proa’, fa! Nu el ne apără pe noi de ‘oţi?!”
Vor plăti, desigur, măturătoarele din vămi şi… liderul sindicalist de resort; că prea sunt insignifiante primele, şi prea are gura mare cel de-al doilea.
