Inceputa cu circa douazeci de ani in urma, ezitanta, dar autentica, faramitarea Partidului Social-Democrat continua in aceste zile. De fapt, istoria acestei operatii estetice, pe care fosta elita comunista anticeausista a incercat-o in tendinta ei de a mosteni fara sa revendice, se reduce la doua miscari opuse, dar complementare. Conform primului element al acestei dinamici, teoretizat in prima parte a anului 1990 de Silviu Brucan, formula trebuia sa fie a unei miscari politice unice, care sa configureze in interiorul ei platforme multiple. Daca acest lucru iesea – si a fost cat pe ce sa iasa, noroc cu caderea URSS, fara de care mediile politice romanesti ar fi tinut-o sus si tare cu partidul unic, facand din taranisti, liberali si din ceilalti "platforme" in interiorul Marelui Front –, FSN ar fi ramas colector si absorbant de energii, bine teleghidate de la centru, furnizor de lideri si de birocrati.
Nascut ca formula de putere, partidul respectiv s-ar fi eternizat, probabil, in pozitionarea institutionala la varf. Lucrurile n-au mers insa bine la Kremlin, a venit Eltin si a adancit transformarile, iar Comunitatea nou-nascuta a Statelor Independente a pierdut atata sange – teritorial si economic vorbind –, incat n-a mai avut energie sau chef de investit in oblojirea iliescanismului rebarbativ. Anul 1996 aducea astfel finalul lungii inchistari a FSN si sfarsitul unui vis bolsevic frumos. Dar deja inainte de asta, nasterea unui nou partid in jurul lui Petre Roman, desprins chiar dintre membrii elitei de stanga cu ascendent in nomenklatura (Roman era un playboy crescut in Primaverii, nu?), ducea la o subtiere a randurilor si la o concurenta pe acelasi culoar politic. Iar aceasta este cealalta componenta a dinamicii mentionate, exact ca la carte, in teoriile care vorbesc despre dus si intors, despre crestere si descrestere, despre acumulari si drenari etc.
Se poate spune deci ca PSD s-a nascut din PCR, aducand la acesta si lasand sa se scurga dinspre el nuclee si grupari diverse, in momente istorice diferite, ceea ce era in firea lucrurilor la un partid care s-a salvat pe sine decapitandu-si seful capcaun si incercand sa regandeasca Romania in parametrii mensevici ai unei translatii suave catre un control mai flexibil al societatii. Nu este de mirare ca in a doua varsta a FSN, devenit acum cu acte in regula PSD, plecarile si marginalizarile, gruparile si regruparile sunt de rigoare, normale, la ele acasa. Ar fi astfel si daca marii carnasieri ai partidului ar fi primit educatie de mielusei blanzi de pe tapsanul inflorit, nedescoperind pamantul promis al baronilor si al fiefurilor personale, cu valeti, majordomi si vasali personali. si asta, pentru bunul motiv ca, in confruntare cu o lume in evolutii prea putin predictibile, o formatiune politica de birocrati, de oameni de sistem, trebuia sa invete nu numai supravietuirea in contact cu realitatea, ci si tehnicile de acrosare eficienta a acesteia.
Printre astfel de metamorfoze, cu oameni care vin si oameni care pleaca, printre grupari umar la umar si tradari discrete, prin reafilieri de la un grup pesedist la altul, parintele mitic al partidului se bucura de un prestigiu ambiguu. Masculul alfa ramane principiul generator al noii forte din arena, dar si principalul impediment al decantarilor care pot duce mai departe. Iata deci ca, atunci cand Bunicuta ii catalogheaza pe doi fosti ministri ai formatiunii sale – Rus si Dancu – drept "carcotasi marginali", aceasta nu spune nimic despre respectivii, comunicand totul doar despre felul cum ii vede astazi ex-presedintele partidului: doi oameni din afara cercului lui de gratie. La drept vorbind insa, situarea lor in zona germinatoare de tendinte a marginilor nu este un dezavantaj pentru ei. Un centru destept s-ar stradui sa afle cat mai multe din cele ce se plamadesc in afara ariei sale directe de control, pentru a exploata efectele pozitive ale developarilor sau pentru a reduce din daunele evolutiilor nedorite.
Ceea ce pare sa ii scape insa lui Iliescu este ca, tocmai acolo unde cativa lideri solidari unii cu altii – membrii Grupului de la Cluj – dospesc noile tendinte interne ale partidului, el a fost deja adjudecat istoriei, aparand ca "relicva retrograda", condus de o "emotionalitate bolsevica". O condamnare atat de drastica survenita de la oamenii propriei formatiuni politice – si nu de la reprezentantii Pietei Universitatii de acum 20 de ani – arata ca verdictele incep sa se dea in PSD si ca rectificarile de fizionomie ale partidului intra intr-o etapa mai radicala.
