A debutat marea clămpăneală despre proiectul de țară, acea grămadă de vorbe care dau frumos din coadă către toate partidele, timp în care țărișoara își vede de ale ei, cum (nu) știe ea mai bine. Avem însă nevoie de vreun proiect de țară? Nu, câtă vreme mai nimic din ce am început nu am reușit să ducem la bun sfârșit. Reformele neterminate și furate, puzderia de strategii și priorități naționale boicotate sistematic și abandonate la jumătatea drumului, toate foste proiecte și proiecțele de țară la vremea lor, așteaptă resemnate să le vină cândva rândul. Puse cap la cap, ar da un ditamai proiectul cât să ajungă pentru câteva generații, legislaturi și pentru toate partidele, actuale și viitoare. Ar fi sinteza inteligenței, viziunii și bunei-credințe a oamenilor care au gândit cu capul lor și au crezut că pot schimba – țara sau doar scara lor de bloc, combinată cu demagogia, prostia și corupția celor care au vrut să-și facă propria țară, pentru uzul lor exclusiv. Ei sunt cei care au câștigat, blocându-i pe primii și furându-le țara pe care ei o visau. În nepăsarea cvasigenerală.
Ar fi suficientă o analiză a nefăcutelor, o statistică a eșecurilor, o privire rece și obiectivă asupra mormanului de documente cu nume pompoase și a promisiunilor poleite, o scoatere din sertare a tuturor strategiilor naționale, o reîmpărțire a responsabilităților, trecute și viitoare. Dacă fiecărui partid, guvern, politician i s-ar pune sub nas proiectul de țară, „prioritatea zero“ cu care s-a bătut în piept și a obținut voturi, stadiul la care se află acestea și s-ar face apoi un document centralizator, proiectul de țară ar fi gata. Pentru că el este, de fapt, „proiectul Româniilor neterminate“.
Singurul consens autentic între partidele politice ar fi să nu mai demoleze nimic, indiferent a cui a fost ideea și proiectul, să nu mai fure și să nu-și mai servească clientela și conturile. Și, mai ales, să lase profesioniștii în pace să lucreze. Adică să dea dovadă de puțin patriotism și să se pună în slujba „interesului național“, idei aruncate în derizoriu, demonetizate și târâte prin toate zoaiele politice de indivizi ca Oprea. Cred că un astfel de consens ar fi suficient pentru ca măcar câteva lucruri din lunga lista a neterminatelor să fie duse la capăt.
Sunt de acord aici cu președintele Iohannis că fără un onest consens politic nimic nu este posibil, niciun proiect de țară nu va funcționa și nefăcutele așa vor rămâne. E însă consensul posibil? Sincer, nu cred. Nici măcar președintele nu crede, cel puțin așa s-a manifestat până acum, pare doar un gest politicianist în perspectiva alegerilor, o metodă de a umple cu vorbe și gesticulație spectaculoasă golul propriului mandat. Așa cum nu cred că nația este capabilă de un consens în jurul unor mari proiecte, nefiind interesată nici măcar de ce e în propria bătătură. Spiritul civic și formarea unei mase critice pentru a susține fie și chestiuni punctuale, care îi privesc și afectează direct, sunt rara avis. Asta nu înseamnă însă că nu există oameni care nu au forța și priceperea să miște lucrurile înainte. Condiția esențială e să se ajungă la un pact prin care ei să fie lăsați s-o facă.
Ne uităm în urmă și ne îngrozim. Într-un sfert de veac, nu am reușit să construim o autostradă care să treacă munții, să unească Regatul de Transilvania, deși nu a existat guvern să nu se angajeze la asta și s-au cheltuit bani grei pe studii de fezabilitate, master planuri și licitații. Șoseaua de centură a Capitalei, 72 de km, e tot neterminată, bucata de 100 km București-Ploiești, în câmpie, a durat vreo opt ani și tot nu are ieșiri din ea. Ce să mai discutăm de Orăștie-Sibiu, prăbușită în continuare, sau de drumuri naționale a căror reabilitare durează cincinale. Absolut tot dezastrul ăsta de infrastructură a fost cândva proiect de țară.
La fel educația, exemplul elocvent de rea-credință politică, impostură și rezistență a sistemului. S-au enunțat reforme, s-au făcut strategii, evident naționale, analize, s-au făcut legi și chiar s-au semnat și pacte în timpul lui Băsescu (încălcate și batjocorite de a doua zi). S-a ales praful de toate și se merge din rău în mai rău. Evaluările naționale de la clasa a IV-a arată că 30% dintre copii nu sunt capabili să scrie, să citească și să socotească, procent care se menține până la clasa a VIII-a, anul acesta la Capacitate 25% nu au reușit să obțină media 5, iar în mediul rural procentul sare la un îngrozitor 38%. Abandonul școlar nu scade, oricâte declarații sforăitoare fac politicienii, iar de fabricile de diplome și doctorate nici nu mai are rost să discutăm, că ne apucă depresia. Impostura s-a consolidat în timp și a ieșit triumfătoare. Toate lucrurile astea sunt știute și răsștiute, soluțiile există deja pe hârtie. În sănătate e suficient să citești diagnoza făcută de Comisia prezidențială din timpul lui Băsescu și subiectul s-a închis pentru că asupra soluțiilor nu va exista în veci consens.
Proiectul de țară nu trebuie să inventeze nimic nou. Dar, câtă vreme la nivelul societății nu va funcționa decât consensul nemulțumirii și al lehamitei, la nivel politic nu va fi posibil decât același consens al hoției și disprețului. Iar „proiectul Româniilor neterminate“ ne va supraviețui tuturor.
Acest comentariu a apărut în Revista 22
