Primarul şi salvatorul de vidre | OPINIE

Primarul mută la V1. Salvatorul cere ajutoare. Vin băieţi şi fete cu pancarte: „Arborii sunt mai importanţi decât maşinile“. Peste o sută de cetăţeni participă probabil la prima dezbatere din car­tierul lor. Unii sunt pentru parcări, alţii pentru salvarea mărăcinilor. Apărătorii de lăstuni vociferează. Din boscheţi sare un câine va­gabond. Lângă, rânjeşte la soare un pet încins. Rupt la buză. Cam peltic. O bos­chetară trage dintr-o ţigară din foi. Iarbă de calitate inferioară. Opt camere de luat vederi. Drona amuşinează. Una dintre televiziunile de ştiri şi-a montat studioul pe platoul chelios. Din pers­pectivă, un plop golaş rânjeşte cap de mort. Parte din scenariu.

Armata salvării luptă din vorbe. Are printre aliaţi brusturi şi coţofene. Din ima­ginaţie. Câmpul e pustiu. O uscăciune de după ploaie. Soarele arde. Bătrânii se revoltă. Vor parcări, nu poveşti despre adormit mierle.

Tensiunea creşte. E prima şedinţă de consiliu în loc viran. O premieră pentru România. Consilierii puterii şi ai opoziţiei democratice fac front comun pentru o investiţie necesară unei zone aglomerate. 770 de locuri de parcare contra nimic.

Cum aşa? Generalul salvării de brusturi şi de ba­lize creponate luptă cu toată greutatea funcţiei şi cu cei 6-7 locotenenţi ai durerii de mărăcini. Nu de oameni. Aceştia sunt în joc secund.

„Vidrele au mai multe drepturi în cartierele noastre decât oamenii!“, strigă din toate puterile un consilier al opoziţiei. Junta salvării nu se lasă. Luptă cu pancarta. Drepturile buru­ienilor sunt mai mari decât ale înzestraţilor cu fiinţă.

Aşa pare a scrie în ghidul activistului unitarian.

E multă şaradă. Apă la bidon. Voci ridicate. Reporteri mai mulţi decât iarbă, suporteri ai intifadei cât picioarele de la masă. Junta, totuşi, nu se predă. Joacă la rupere. Arborii sunt mai importanţi decât maşinile. O lecţie de viaţă.

Unii comentează, pe margine, că natura e în slujba vieţii. Sectarii zic invers. O piruetă n-ar fi posibilă în lanţul de ură. E scris în carte că trebuie apăraţi brusturii şi uscăciunile? Păi, dăi şi luptă!

Un simplu front de cuvinte devine un război de gue­rillă. Cine să mai fie arbitru, când doar sectanţii se împotrivesc?

O apărătoare eco-civică ţipă că nu există studiu de impact şi sociologia parcării n-are cadastru. Replica nu se lasă aşteptată. Primarul întreabă candid: „Ne trebuie un studiu al impactului razelor de Lună asupra pa­pucilor de casă?“ 9 din 10 se tăvălesc de râs. Doar unul pare brav. Pe crucişătorul agendei. El trebuie să apere brusturii. Căpitanii slujesc cauza. Cehov e un scriitor din epoca de piatră. Noul realism nu e magic. E rocambolesc. Se bat tăunii cu oamenii. Ceva de nedescris. Jurnaliştii par sideraţi. Nu ştiu de ce atâta vâlvă pentru o biată parcare.

Şedinţa durează. Senatorul somnoros se alătură juntei. Credincioşii de mierlă sunt sfertodocţi. Ei susţin doc­trina din cărţile lor gnostice. Nu au îndoieli. Doar certitudini. Judecă lumea, fără a se judeca pe sine. E un iarmaroc. Nu un tribunal al dezbaterilor cu opinii pro şi contra. Judecătorul pare uluit.

Să fie papucii de casă mai importanţi decât razele de Lună? Cât de anarhică poate fi şcoala nepoţilor de pe Montele Veritas, acolo unde într-o sinecură a istoriei s-au zămislit liberul arbitru, veganismul şi lupta pentru emanciparea viermilor de mătase?

Nu sunt importanţi oamenii. E esenţială lupta de emancipare a firului de iarbă din cotlonul năpârlit de soare. Ciudată filosofie de viaţă. O alchimie a urii nemaiîntâlnită.

Totul se întâmplă în sectorul 4 din Bucureşti, acolo unde primarul Daniel Băluţă supune votului Consiliului Local proiectul de construcţie a unei parcări de 770 de locuri cu arbori ornamentali, lângă Palatul Copiilor. Pe un teren viran. Consilierii USR îl au alături pe Nicuşor Dan. Ayatollahul e puternic ancorat în agendă. Nu mută la V1. Ştie că moare. Ca Regele pe tabla de şah. Dă declaraţii despre buruieni şi mărăcini. Pierde esenţa. E prea ocupat cu intifada mărăcinilor şi cu platoşa de linişte pentru cartierul roşu al greierilor în vremea împerecherii.

Eu râd şi acum. Vecinii disperă. Primăria se apucă de construcţie.

Cei mai vocali rămân cei care n-au plantat niciodată vreun pom. Un fel de cler al întunericului. Cu enoriaşi din ce în ce mai pitici. Tot mai mici. Până la coama de iarbă.

Privesc pribeaga din boscheţi cu ochii minţii. O fi tot printre brusturi? Unde mai e generalul salvării vidre­lor? Precis la vreo ambasadă pentru un nou cod. Vreo altă fişă de parcurs.

Şi, tot aşa, bătătorii de peturi devin marionete. Un circ deschis. Fără menaj. O salatieră. Fără oţet şi miere. O gală de ifose şi frisoane dansante.

Un creştin îşi întemeiază o familie, are copii, construieşte o casă. Un inorog vântură moscheile brusturilor. Şi de aici tot deranjul. Între a fi om sau brusturar?

Unitarienii ameninţă cu Tribunalul. Cremenalul e la doi paşi. Cine va câştiga? Parcarea sau brusturele? Judecata e azi. Nu de apoi.