Polemica „glorioasă”

La un an de la evenimentele tulburi din vara trecută, e straniu cât de multe au ajuns să aibă în comun preşedintele şi premierul, aceşti doi oameni altfel atât de opuşi în toate.

Ca printr-o coincidenţă (dar a fost una?), la exact un an de la „puciul parlamentar“ din 2012, au apărut datele definitive ale re­cen­sământului din 2011, care au arătat că în Ro­mânia trăiesc cam cu 2 milioane de oameni mai puţin decât în urmă cu zece ani. Sporul natural negativ a contribuit cu un sfert la acest declin demografic, iar emigraţia cu res­tul. Prinzând ocazia, premierul Ponta s-a grăbit să afirme că, în fapt, referendumul pentru demitarea preşedintelui de anul trecut ar fi fost reuşit, căci în realitate s-ar fi depăşit pragul de 50%, dar, a adăugat el melancolic, „aceasta nu ne mai foloseşte la nimic“. Preşedintele a replicat iritat că afirmaţia e „lipsită de responsabilitate“; în­tr-adevăr, Ponta i-a „uitat“ pe românii ma­jori şi cu drept de vot aflaţi în străinătate şi care nu pot fi scoşi din listele electorale.

Să nu fim naivi: şi Ponta, şi Băsescu au pro­fitat de împlinirea anului pentru a-şi ralia trupele în jurul lor şi a se poziţiona mai bi­ne în raport cu rivalii din tabăra proprie şi criticii. Ponta ştia bine ce-i cu românii din stră­inătate, dar a vrut să reamintească elec­toratului uselist că „nu a uitat“ de marele proiect al întreruperii „regimului Băsescu“. De altfel, scandalul fraudei de la bac de la Li­ceul „Bolintineanu“ i-a dat ocazia să ne ara­te şi în concret că s-a intrat (reintrat) în regimul când premierul dă ordine Par­che­tu­lui, care le şi execută prompt. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă procurorul ge­ne­ral ar fi fost Daniel Morar, aşa cum pro­pu­se­se la un moment dat preşedintele! „Se spa­rie gândul!“, vorba cronicarului. Acum în­să totul e în ordine: criticii din PNL şi de la Antene care ţipă că, prin pactul de coa­bi­tare, premierul s-a predat lui Băsescu, lui Merkel şi Departamentului de Stat să tacă ruşinaţi! Premierul cel uman ne fereşte de excesele „comuniste“ ale procurorilor!

Cât despre „tiranul“ Băsescu, acesta se află într-o poziţie similară (şi simetrică): era atacat tot mai serios de mulţi susţinători pe motiv că înţelege „pactul de coabitare“ cu Ponta ca pe o cauţionare a puterii useliste; mai mult, unii s-au întrebat chiar dacă nu ar fi fost preferabil să fi fost destituit la re­ferendum, astfel încât situaţia să fie clară cu Băsescu în opoziţie (probabil con­du­că­torul acesteia). De aceea, preşedintele a pro­fitat imediat pentru a-l ataca apăsat pe Pon­ta într-un interviu la Digi 24. S-a remarcat, printre atacuri, caracterizarea turneului asi­atic al premierului abia încheiat drept o „catastrofă“, dar şi desfiinţarea proiectului de amendare a Constituţiei. Băsescu a transmis susţinătorilor că el, şi nu Ponta, este în continuare şeful po­li­ti­cii externe a României, că are o mare experienţă de om de stat, că pre­mi­erul nu a avut mandatul său pentru turneul asiatic, că România rămâne un „partener strategic“ al SUA şi nu devine unul al Chinei; de asemenea, el a respins pretenţia parlamentului de a deveni „for suprem de decizie“ al poporului român.

Băsescu are nevoie de timp pentru a-şi fortifica Mişcarea Populară, a o transforma în partid cu care să ob­ţi­nă fie şi un succes simbolic la euro­parlamentare. La asta pactul de coa­bitare e de folos, fiindcă îl fereşte de o uzură politică prematură. Pe de al­tă parte, el trebuie să dovedească, împotriva PDL-ului condus de Blaga, că numai el, şi nu acesta, ori MRU, ori oricine altcineva, rămâne şeful in­contestabil al opoziţiei; ceea ce pre­supune reluarea periodică a polemicii „glorioase“ cu premierul şi USL. Dar şi Ponta trebuie să dovedească, îm­po­triva criticilor tot mai numeroase, că are „leadership“, că situaţia eco­no­mică se ameliorează etc. Ştie apoi că e urmărit îndeaproape de partenerii externi, pentru care respectarea „pac­tului de coabitare“ e sfântă. Şi pentru el „pactul de coabitare“ ră­mâ­ne fundamental, asigurându-i „spa­tele“, dar nu fără rememorarea pe­riodică a „antibăsismului“. Şi el are deci nevoie din când în când de o polemică „glorioasă“ cu preşedintele şi credem că nu e nefericit când aces­ta îi dă un prilej. Şi reciproc.

La un an de la evenimentele tulburi din vara trecută, e straniu cât de mul­te au ajuns să aibă în comun pre­şedintele şi premierul, aceşti doi oa­meni altfel atât de opuşi în toate: in­clusiv ceea ce numesc polemica „glo­rioasă“ cu partenerul de pact, în ca­re se angajează amândoi periodic şi prin care vor să-i convingă pe mi­li­tanţii ambelor tabere că, de fapt, „nu s-a schimbat nimic“.