„Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.„ (Sf. Evanghelie după Matei, 15, 8)
E plin de salvaţionişti. România refuză clasa politică actuală, dar se dă în vânt după aşa-numiţii apolitici. Tehnocraţia e o modă, cum salvaţionismul de tip Che Guevara – o fereastră de oportunitate. Nişte băieţi cu acces la butoanele sistemului au scos din pălărie o serie de formaţiuni numai bune de aruncat pe piaţă, ca fiind noi. Scoase din cutie. Unele sunt naţionaliste, altele hipstereşti, doar, doar băieţii cu urme de chipiu pe ceafă mai fraieresc o dată românii.
Sigur că minunile durează câteva zile. Dar ei perseverează. Pun pe masa electorală a româ-nilor gogoşi, sub formă de partide. Haleşte cine vrea.
Ideea cu partide de laborator şi mişcări salvaţioniste nu e nouă. Americanii au inventat modelul Che Guevara, al războinicului. Puţini ştiu că individul era un terorist la comandă. Nu contează omul, contează simbolul.
Cum se scot la noi moaştele sau cum se merge la Prislop la săracul Arsenie Boca? Nu cred că el îşi dorea acest imens pe-lerinaj. Dar el este un model.
Ştim din publicitate că nu se vând produse, ci imaginea lor. Nu despre banii de icoane vine vorba aici, ci de chipurile cio-plite ale salvărilor de paradă. Pe stradă e un iureş de nedescris. Fel de fel de conţopişti şi bursieri Soros au de treabă. Chipurile, ne salvează cu Clotilde şi alţi cârnaţi şi cârnăţărese.
Omul consumă şi cineva îi livrează marfa. Aşa au apărut pitulicele salvaţioniste. Nu contează că ele sunt nimeni, ocări ale lui Dumnezeu, dar ele joacă un rol, într-un film făcut de alţii. „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.“ (Sf. Evanghelie după Matei, 15, 8) Cam aşa se scrie povestea. Ei nu au salvat nici scorbura de viermii inelari, dar joacă pe scenă marele rol al salvării. Dar, pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu salvat de nişte derbedei cu stipendie prin oficine…
Hai cu salvarea…
Presa a uitat să menţioneze că într-o singură zi au murit doi salvatori adevăraţi. Un medic şi o asistentă. Ambii au făcut infarct. Dar despre ei nu a vorbit nimeni.
Aşa mi-am adus aminte de cel declarat de Vatican „martir pentru credinţă„: Monse-niorul Ghika. Doar canonizarea a făcut ca românii să-l descopere ca model pentru o zi. El nu reprezintă un model de salvare? Dumnezeu l-a adus pe lume pe Vladimir la Istanbul, într-o noap-te de Crăciun a anului 1873, ca al cincilea copil al familiei Prinţului Ioan Ghika, căsătorit cu Alexandrina, născută Moret de Blaremberg. Nu au mai supravieţuit decât el şi fratele său, Dimitrie. A făcut Teologia, Dreptul, Medicina, având şase doctorate. S-a dedicat de mic grijii celor săraci. Printre leproşi, răniţi de război, bolnavi şi-a găsit mai mereu rostul. I-a cerut Papei Leon al XII-lea să sfinţească într-o biserică. I s-a spus că e mai plăcut lui Dumnezeu ca misionar. Apoi, Arhiepiscopul Dubois al Parisului i-a dat o biserică a săracilor din marginile Parisului. A colindat mult. A readus la credinţă sufletele rătăcite de pe toate continentele. Dacă în primăvara anului 1933 a fost primul muritor care i-a pus mâna pe frunte Împăratului Japoniei, pentru a-l binecuvânta şi a-l ajuta să aibă un moştenitor, peste doar câteva luni împărtăşea ti-neri la Buenos Aires. De aceea, probabil, Papa Pius al XI-lea l-a declarat „Marele apostol vagabond“.
Familia sa a dat nu mai puţin de nouă domni Moldovei şi Ţării Româneşti. În 1938, simţind că poporul său are nevoie de el, s-a reîntors la Bucureşti, unde a continuat să predice în micuţa biserică de lângă aşezământul pe care l-a fondat cu măicuţele din Salonic.
Putea pleca în străinătate în ianuarie 1948. Era invitat de Re-gina Elena, Mama Regelui Mihai. A ajuns în Gara Băneasa. A descoperit pe loc că nu are paşaportul la el. Regina a spus că îl aşteaptă. Nu locuia departe. La Biserica Sacré-Coeur, de lângă clădirea ce poartă azi numele de Institutul I.C. Parhon, şi nu Vladimir Ghika. Din Aviatorilor. A spus: „Dumnezeu aşa a vrut, să rămân printre români“. Fratele său a plecat cu trenul regal în iarna anului 1948. Preotul a rămas, ştiind că rătăcirile vor fi tot mai mari şi chinurilor semenilor tot mai istovitoare. Continua să predice în numele Domnului şi scria. Îi scria fratelui său. L-au arestat în 1952 de pe stradă. Nu a rezistat chinurilor închisorilor şi a murit în 1954.
Pe baza epistolelor din gulagul comunist, Ana Boariu a regizat filmul „Fratelui meu din exil„. Fără puncte CNC, fără stipendii de la stat, cu pasiune şi credinţă a dat lumii un profil de SFÂNT AL ÎNCHISORILOR: Vladimir Ghika.
Nu căutaţi minunile lui Vladimir Ghika! El a fost o minune pentru poporul român.
Eu aş vota cu Partida Monse-niorului…
