De câte ori cetăţenii de dincolo de Prut aleg din greu partidul comunist, îmi amintesc ziua aceea din ianuarie 1989, când poeţii lor tunau şi fulgerau public, la televizor, împotriva căgăbăului, cum spun ei, şi a Uniunii Sovietice. Şi îmi amintesc ruşinea pe care am simţit-o că noi încă tăceam, cu mintea şi gura închise de teama cenzurii.
Se vede treaba că nu toţi cei dintâi rămân aşa. Mai ales că toţi acei poeţi care veştejeau vârtos KGB-ul într-un spectacol public s-au aruncat direct în braţele acelor celebrităţi din România care slujiseră din greu regimul comunist aici, dar asta, fireşte, s-a petrecut după ce acesta a căzut. De unde se vede că nu întotdeauna primele impresii despre primele manifestări ale cuiva, ins ori popor, sunt şi cele definitorii. Am văzut ceva asemănător şi la vest de noi, mai precis la sud-vest, unde Belgradul era un oraş occidental faţă de Bucureşti, până în 1990, când a devenit o ruină a falnicei impresii pe care ne-o dădea nouă, românilor, cât timp fuseserăm sub cizma comunistă.
La alegerile de anul acesta din Republica Moldova, nu ştiu de ce, toată lumea, cel puţin aici, în partea asta de Românie, se aştepta la o victorie cât de cât clară a forţelor democratice. Şi n-a fost deloc aşa, PCRM pierzând doar câteva locuri în parlament, iar ceilalţi câştigând insuficient pentru a-l alege pe preşedintele ţării. Discuţia despre unificarea celor două Românii se mai amână. Nu că, dacă alianţa pro-Europa ar fi câştigat mai clar, ele ar fi şi început. Dar ar fi fost o bază de pornire. De altfel, aşa cum a transformat Moscova Basarabia, e greu de crezut că ar mai exista vreodată un vot majoritar al populaţiei, absolut necesar, după părerea mea, pentru unirea cu ţara-mamă. Fata mamei a fost coruptă atât de serios încât e mai bine să ne gândim să o ajutăm în alt fel. Am văzut cu toţii, pe la diverse televiziuni, intervenţiile unor rusofoni sau semirusificaţi care îşi exprimau repulsia faţă de ideea românească. Sigur, nu-ţi poţi face o idee din montajele televiziunilor despre adevărata situaţie dintr-o ţară, fie şi una artificial creată ca să mai rămână un tampon între Rusia postbolşevică şi Europa.
Tampon de altfel foarte util ruşilor, chiar dacă Medvedev şi/sau Putin fac tot felul de parteneriate cu Uniunea Europeană şi chiar cu NATO. Parteneriatele sunt bune, chiar foarte bune, dar tamponul e şi mai bun, din punctul lor de vedere. Vezi şi opoziţia până la invazie militară faţă de veleităţile de intrare în NATO ale Georgiei. Dar Basarabia – sau mai precis Republica Moldova – nu e numai un tampon, ea e şi o conductă prin care zona de Est îşi exportă răufăcătorii, produs direct al unui regim el însuşi răufăcător, cel bolşevic. Chiar dacă nu e vorba de un terorism organizat, aşa cum e cel de tip islamic, cel sovietic îşi are şi el rolul său, aşa disparat cum se manifestă în ţările Europei. Desigur că, fără a urma un plan, şi acesta produce o decivilizare a Vestului, o întoarcere, cei nu ştiu câţi paşi înapoi dintr-un titlu celebru cândva al unei cărţi de Lenin, care convin oricând celor rămaşi cu mult mai mulţi în urma civilizaţiei.
Ce să mai spunem despre „forţa de menţinere a păcii” din Transnistria? Pacea sovietică, ştie, din păcate, oricine a trăit în zona ei, nu este decât o ocupaţie foarte severă, cu un regim care protejează corupţia şi furtul, dar numai când acestea sunt practicate de favoriţii puterii. Armata a 14-a nu se mai dă dusă de acolo, ba, culmea obrăzniciei, ea ocupă, pentru Smirnov şi gaşca lui, şi un oraş important din partea dreaptă a Nistrului, Tighina. Republica Moldovenească de pe stânga Nistrului a fost creată, cum se mai ştie, cred, prin 1924, pentru a i se putea anexa, la momentul oportun, şi teritoriul dintre Prut şi Nistru, adică Basarabia. S-ar putea spune că pretenţiile R. Moldova asupra acelui teritoriu nu se mai justifică. Ar fi adevărat, dacă nordul şi sudul Basarabiei n-ar fi fost rupte de aceasta şi anexate Ucrainei, care le ţine cu o îndârjire echivalentă cu aceea sovietică de altădată.
Dar nu ar trebui să ne mirăm de evoluţia evenimentelor din Basarabia, cu atât mai mult cu cât acolo nu sunt numai români, ci şi ruşi sau ucraineni, cărora, în mod evident şi justificat, nu le-ar plăcea să nimerească în România. Or, salvarea lor este comunismul, fie el şi liber ales.
Nici la noi nu a fost altfel, cu toate că aici nu avem vreo minoritate de acest tip. Şi aici se mai votează urmaşii comuniştilor, în care foarte mulţi cetăţeni se mai recunosc încă. Numai că aici comuniştii şi-au schimbat mai expresiv blana, fireşte, fără a face asta şi cu năravul, în ciuda discursului aşa-zis european. Nici aici majoritatea nu a urmat minoritatea care a tras continuu spre Europa. Iar minoritatea luminată a Basarabiei este, poate, chiar într-o situaţie mult mai proastă decât cea din România, unde, de bine, de rău, prin integrarea în UE, s-a mai creat o breşă în monolitul comunist. Sigur, cuvântul „comunist” e demonizat aici de multă lume, a devenit chiar o injurie, de aruncat în tramvai cuiva care te împinge mai tare decât trebuie, dar asta nu înseamnă că toate aceste milioane de Pristanda nu au altele în sufletul lor.
Pe scurt, Basarabia nu e decât o oglindă a României, sigur, puţin deformatoare a imaginii care se vede în ea, dar nu e deloc sigur că imaginea strâmbă dintr-o oglindă nu va deveni, cu trecerea timpului, una conformă realităţii.
