În luna martie se vor implini o suta de ani de la Rascoala taraneasca din 1907. Aceasta dureroasa imprejurare istorica a fost unul din caii de bataie ai propagandei anti- “burghezo-mosieresti” a regimului comunist. Amintirea rascoalei trece, din aceasta cauza, printr-o zona de penumbra.
În realitate, regimul comunist si-a apropiat in mod abuziv mostenirea Rascoalei. Colectivizarea fortata, cu asasinarea si trimiterea in puscarii a mii si mii de tarani, nu a fost in nici un fel “rezolvarea” problemei taranesti. Pauperizarea satelor si distrugerea economiei agricole, cu atat mai putin.
Nici I.L. Caragiale, care a scris, imediat dupa evenimente, acel eseu acuzator: “1907 din primavara pana in toamna”, nici L. Rebreanu, autorul marelui roman “Rascoala”, nu au fost oameni de stanga. Au fost doar mari spirite care au perceput caracterul tragic al rascoalei si s-au simtit obligati de propria lor constiinta sa perpetueze memoria a ce s-a intamplat atunci.
S-a spus ca taranii au fost “lucrati” atunci de agitatorii socialisti care umblau prin sate. Lucrul este adevarat. Dar sa recunoastem ca, daca actiunea propagandistilor a putut sa dea astfel de rezultate, o rascoala de mari proportii care a decis guvernul de atunci sa foloseasca forta armata spre a o opri, este din pricina ca situatia taranimii era mizerabila. Propaganda nu prinde decat atunci cand dificultatile pe care le exploateaza sunt reale.
Cu toate acestea, Regatul organizase, in 1906, expozitia nationala jubiliara, aniversand 40 de ani de domnie a lui Carol I. Statul aparea bine organizat si prosper, clasa mijlocie era multumita. Dar exista o particularitate a Romaniei, de ieri si de azi, aceea ca, in mod repetat, in ciuda progresului, persista zone de inapoiere si de mizerie. Romania dinaintea primului razboi mondial era granarul Europei, dar cei ce lucrau pamantul nu beneficiau nici in cea mai mica masura de prosperitatea creata. Din pricina invoielilor agricole dezavantajoase si a acelor intermediari intre mosiri si tarani care erau arendasii.
Miscarile, incepute in Moldova, s-au intins si in Muntenia si Oltenia. Violenta oarba a rascoalei, distrugerea conacelor si bunurilor proprietarilor, luarea unor vieti omenesti au fost nemaiintalnite, desi Romania mai cunoscuse miscari taranesti, ultima in 1888. Guvernul liberal, care il inlocuise in pripa pe cel conservator, a luat decizia dureroasa de a trimite armata impotriva rasculatilor. Numarul victimelor nu a fost niciodata cunoscut, cifrele care s-au articulat au fost de la 2.000 la 18.000 de morti, poate mai aproape de limita inferioara.
Linistea care a urmat a fost linistea cimitirelor… Dar clasa politica a tras invataturi. Chiar liberalii au inceput sa cugete la necesitatea reformei agrare, care a devenit efectiva abia ani mai tarziu, Romania trecand intre timp prin incercarea razboiului din 1916-1918. Situatia taranimii s-a ameliorat, pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial. A urmat comunismul. Dupa aceea, lucrurile au trebuit luate de la capat. Taranimea noastra traieste azi intr-un sistem al economiei de subsistenta. Iar vremurile cand intreaga Europa consuma graul nostru sunt o amintire. O politica agricola demna de acest nume este doar o fagaduinta, pentru moment.
Indiferent care au fost cauzele si consecintele rascoalei, amintirea acestui moment dureros cand romanii s-au luptat, cu arme inegale, impotriva romanilor, cand au cazut atatea victime, nu poate fi trecuta cu vederea.
Si nici nu poate fi lasata, aceasta reamintire ca initiativa a unui partid politic extremist, PRM. Dl Vadim Tudor a cerut o comemorare in Parlament. Dupa zgomotoasa, chiar scandaloasa manifestare, care tintea pur si simplu sa blocheze osandirea comunismului de catre presedintele Romaniei, dl Tudor nu e cel mai calificat pentru a initia o comemorare solemna. Ne amintim ca, in tinerete, N. Ceausescu a fost dintre cei care au condus cele mai crude masuri de represiune impotriva taranilor care refuzau colectivizarea. Iar dl Vadim Tudor a fost unul dintre adulatorii lui Ceausescu.
Amintirea unanima a tragicelor evenimente din 1907 si a victimelor de atunci trebuie sa fie o cauza a celor care doresc o Romanie democratica si reinnoita, scutita de repetarea greselilor trecutului.
Ion Vianu,
scriitor
