Curs valutar: €4.6321 $3.9175 £5.2408

O Constituţie prea îndepărtată (partea a doua)

Ovidiu Maican Actualizat: 24.09.2015 - 21:54
Ovidiu Maican

O altă problemă atât de dezbătută și contro­versată este cea a ordo­nanțelor de urgen­ță ale Guvernului. Acestea sunt preluate din legislația franceză. Cu toate acestea, chiar și în Franța acestea au un caracter de excepție, spre deosebire de România, unde au devenit o practică prin care Guvernul se substituie Parlamentului.

Share

altă problemă atât de dezbătută și contro­versată este cea a ordo­nanțelor de urgen­ță ale Guvernului. Acestea sunt preluate din legislația franceză. Cu toate acestea, chiar și în Franța acestea au un caracter de excepție, spre deosebire de România, unde au devenit o practică prin care Guvernul se substituie Parlamentului.

Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, cu excepția domeniilor reglementate de legile organice.

Ordonanțele de urgență sunt dezbătute în Senat. Sunt valabile pentru o perioadă determinată, stabilită de la început.

Primministrul și ceilalți membri ai Guvernului au obligația de a răspunde interpelărilor deputaților și senatorilor în cel mult 20 de zile.

Remanierea unui ministru este de mai mică importanță, dar trebuie supusă și ea controlului parlamentar. În acest sens, ea poate face obi­ectul votului în Senat, după solicitarea președintelui și la propunerea prim-ministrul. Tot Senatul ar trebui să aibă decizia finală și în ceea ce privește acreditarea ambasadorilor, după numirea lor de către președinte.

Referitor la disciplina bugetară, dacă bugetul nu este adoptat până la sfârșitul anului calendaristic, se impune demisia Guvernului. Rectifi­cările bugetare pot fi numai de competența Senatului.

Pentru a se evita politizarea excesivă a activității ministerelor prin promovarea incompetenților din dife­ritele clientele politice, ar trebui să le fie interzisă orice fel de activitate politică tuturor funcționarilor publici, precum și personalului ministerelor, sub rangul de secretar de stat, conform modelului existent până în 1938.

Se impune și clarificarea atribuțiilor și rolului președintelui. De aici decurge întrebarea dacă este mai bună republica semiprezidențială sau republica parlamentară. Eu înclin spre republica semiprezidențială.

Demiterea președintelui pentru înaltă trădare sau încălcarea Consti­tuției poate fi cerută de cel puțin o treime din membrii Camerei Deputaților. Camera Deputaților votează demiterea președintelui cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor.

Cererea este trimisă apoi Senatului, care se va pronunța în cel mult 30 de zile asupra cererii.  Dacă Senatul nu se pronunță în 30 de zile, aceasta este sinonimă cu respingerea cererii.

Senatul va vota demiterea președin­telui cu votul a două treimi din numărul membrilor săi. Senatul va trimite cazul Curții Constituționale, care va decide definitiv asupra demite­rii președintelui, în maximum 30 de zile de la primirea cererii de la Senat. Și în acest caz, nerespectarea termenului echivalează cu respingerea cererii.

Până la rezolvarea definitivă a cererii de demitere, președintele este considerat suspendat.

Sunt necesare unificarea procedurii și eliminarea confuziei între sus­pendare și punerea sub acuzare. Nu se specifică termene precise și există diferențe de reglementare, în cazul punerii sub acuzare nefiind prevăzut referendumul popular. Eliminarea în totalitate a referendumului popular este justificată deoarece, în Uniunea Europeană, numai în Austria și Slovacia sunt prevăzute în astfel de cazuri. Pe de altă parte, în cazul unui referendum problema este politizată în mod ­excesiv.

Puterea judecătorească, cu toate imperfecțiunile ei, este cea mai reformată dintre cele trei puteri în stat.

Cu toate acestea, se impun și aici ­unele corecturi, în vederea întăririi controlului exercitat de Parlament și de societatea civilă.

În prezent, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție este numit de către președinte. Ar fi probabil mai bine ca președintele să aleagă numai dintre propunerile formulate de judecătorii instanței supreme.

Funcția de procuror general al Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este preluată după modelul sovietic. Ar trebui ca propunerea președintelui pentru această poziție importantă să fie votată de una din cele două Camere parlamentare.

Tot o rămășiță a modelului sovietic este și actuala organizare a instanțelor și parchetelor militare. Soluția ideală ar fi ca acestea să fie organizate pe  3 ­niveluri, curți marțiale, 4 tribunale militare pentru fiecare din cele 4 categorii de forțe armate (armata de uscat, aviația militară, marina militară, jandarmii și pompierii) și Curtea Militară de Apel. Aceasta din urmă ar trebui alcătuită din judecători civili, iar celelalte din ofițeri de carieră dispunând de cunoștințe juridice (conform modelului românesc antebelic și sistemului existent în prezent în democrațiile consacrate).

În sfârșit, Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să aibă un număr mai mare de membri din rândul societății civile, mergând de la o treime până la jumătate, nu cum este în prezent (2 din 19). Se impune reconfigurarea Curții Constituționale din punctul de vedere al componenței și al specializării.

Cei nouă judecători aleși pe nouă ani ar trebui desemnați de către președinte, de către Senat și de către ICCJ.

Ei trebuie aleși dintre juriștii cu cel puțin 20 de ani vechime, dintre cadre didactice universitare, judecători, procurori și avocați, care niciodată să nu fi desfășurat acitivitate politică în trecut. De regulă va lucra în complete de trei. Președintele CCR va avea un mandat de trei ani, numit de președinte și votat de Senat.

Completele de trei se vor ocupa de raporturile între puterile statului, controlul constituționalității actelor și respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Prin tragere la sorți, la fiecare trei ani se va trece la alt complet.

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, acum 20 de ani eram adeptul repu­blicii parlamentare sau al monarhiei constituționale. Acum mi-a trecut, datorită calității execrabile a clasei noastre politice și din cauza acțiunilor cel puțin neinspirate ale fostului rege Mihai.

În momenul de față sunt adeptul republicii semiprezidențiale, după cum reiese și din ce am scris până acum.

Iar când ne uităm pe harta Europei, și ne gândim concomitent la caracterele popoarelor de gintă latină, singura țară latină din Europa care este republică parlamentară este Italia. România, Franța și Portugalia sunt republici semiprezidențiale, iar Spania este monarhie constituțională. Viața politică italiană nu poate constitui un exemplu, fiind un amestec de operetă, mafie, abator, circ și „bunga-bunga ”.

În România, viața politică actuală nu seamănă nici măcar cu cea de până în 1938. Legat de aceasta, noi aveam între războaie printre cele mai libe­rale Constituții și legislații din acea perioadă, care ar putea constitui în prezent o bună sursă de inspirație. Aceste realități îmi amintesc de o discuție referitoare la Constituție și sistemul legislativ român avută în 1996, cu un venerabil jurist. Dânsul, care în perioada anilor ’40 fusese student își punea întrebarea:„De ce ăia puteau și noi nu”?

Probabil una din explicații ar fi aceea că cei  40 de ani de comunism au accentuat elementele balcanice și mioritice din mentalitatea noastră colectivă.

Daca ar fi să ne referim la stadiul actual al evoluției constituționale românești, s-ar putea aplica o expresie a fostului prim-ministru rus Victor ­Cernomîrdin „Noi am vrut ceva mai bun, dar a ieșit ca de obicei ”.

În momentul de față se pune întrebarea dacă reforma constituțională să fie exclusiv apanajul politicienilor și specialiștilor. Din păcate, România se apropie destul de mult de modelul sud-american (existența resurselor, populism, politicieni incompetenți, corupție, un procent mare de populație asistată).

Dacă nu se înfăptuiește o reformă constituțională profundă, nu de fațadă sau din condei ca până acum, riscăm să repetăm istoria. Numai că de data aceasta este posibil ca timpul să nu mai aibă răbdare.   

Citește totul despre:

Comentarii

loading...
Loading...